Au toate cântecul lor...
Vântul își însrtună alăutele
să picure în frunze cer senin.
Lumina bate-n talgere de aur
și sunetul se limpezește-n miere,
apoi devine nesfârșită apă
iar eu m-aud în ea
ca o uitare ca o întrupare
trecându-mi cântecul în văzduh de zbor
Răsună-n mine lire de argint
strigându-se cu valurile calde,
ca să-mi cânte simfonia lor.
Și eu eram, deodată, numai dor,
numai cântare-naltă de iubire
lângă-a mulțimilor uimire.
Vasile Zamfir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu