Atâta cer și totuși nu mi-e destul atât !
Atâta cer în ceruri și totuși nu-mi ajunge !
Chiar de-ar fi înc-o dată cât e și n-ar fi cât
Mi-e-n stare închipuirea să vrea, când îl străpunge !
Adaug din mine sute de ceruri cerului !
Sporesc cu ochiu-ntr-una întinderea albastră !
Și totuși împlinirea nu-i a misterului,
Ci e a nesfârșirii văzute prin fereastră !
Oricum mă-ntorc în spațiu de-o margine tot dau !
Oricum mă-nvârt în cosmos un zid tot mă izbește !
Sub vasta nesfârșire ca sub o frunză stau,
Ca sub o frunză scurtă ce nu m-adăpostește !
Mai mult ! Mai mult ! Atâta cât să pot privi !
Cât să nu pot cu ochiul până la fund pătrunde !
Abia atunci mai liber, mai sigur m-aș simți,
Abia atunci sub frunză eu m-aș putea ascunde !
Stau gol în centrul naturii și strivit.
Nimic nu mă păzește ! Sunt fără apărare !
De n-aș pricepe toul, aș fi mai lămurit.
De n-aș cunoaște totul, aș fi cu mult mai tare.
Dar astfel nici o taină nu-mi pot încredința.
Într-un galop frenetic bat câmpurile toate.
Mereu aștept dorința să se-împlinească ! Ea
Mereu mi se-mplinește până la jumătate !
