IV
Fiica mea în vârstă de patru ani, stă lângă ușă, privind în neștire.
Altădată, pe vremea asta, at fi fost gata-mbăiată
Și s-ar fi dus să se culce,
Mai înainte chiar să fi sfârșit mâncatul.
Azi maică-sa n-a putut să vadă de ea.
Deși e târziu, nu-i hrănită, nici îmbăiată.
Tot timpul m-a urmărit
Și-a luat-aminte, într-o tăcere tăcută, la tot ce făceam,
Acum, ostenită, stă cuminte la ușă
Și nimeni nu știe ce-i umblă prin cap.
Îi spun: „Măiculiță dragă, la revedere !”
Cu ochii triști și fața gravă, îmi spune: „N-am să te las să pleci.”
Stă mai departe în același loc.
Nu se agață de mine, nici nu încearcă să-mi acopere ușa.
Cu încrederea dragostei, ea spune atât: „N-am să te las să pleci.”
Dar era timpul plecării și, vai, am plecat.
V
Cine ești, tu, fetiță nesăbuită ?
De unde ai găsit puterea să spui
Cuvinte atât de temerare și mândre:
„N-am să te las să pleci.”
Pe cine vei oprei în acest fugitiv univers
cu mâinile tale subțiri,
Fetița mea mândră ?
Oare vei sta pe pragul casei, trudită,
Înfruntând toate forțele lumii cu forțele dragostei ?
Inimile noastre sunt pline de amărăciune
Și totuși tot ce pot rosti
E numai expresia unei timide nădejdi –
„Am vrea să rămâi”
Cine e acela ce îndrăznește să spună:
„N-am să te las să pleci” ?
Gura ta de copil a-nălțat strigătul mândru-al dragostei.
Lumea a râs de el și m-a smuls de la tine.
Cu ochii abătuți stăteai lângă ușă
Ca o tristă pictură într-o cadră.
Cu ochii înlăcrimați te-am privit și te-am lăsat.
(fragmente)
