Am fost prieteni şi ne-am înstrăinat. Dar e bine aşa şi nu trebuie să ne ascundem faptul şi să-l acoperim, ca şi cum ne-am ruşina din pricina asta. Suntem două corăbii şi fiecare îşi are ţelul său şi calea sa; ne putem, desigur, încrucişa şi celebra împreună o sărbătoare, cum am mai făcut – atunci bravele corăbii stăteau atât de liniştite în aceleaşi port şi sub acelaşi soare încât părea că ajunseseră la ţintă şi avuseseră acelaşi ţel. Dar apoi forţa atotputernică a misiunii noastre ne-a despărţit din nou, împingându-ne spre mări şi ţărmuri diferite şi poate că nu ne vom mai vedea nicicând – poate că ne vom vedea, dar nu ne vom mai recunoaşte, feluritele mări, feluriţii sori ne-au schimbat! Că a trebuit să ne devenim străini este o lege deasupra noastră, tocmai de aceea trebuie să ne datoram mai mult respect! Tocmai de aceea gândul prieteniei noastre trecute trebuie să fie mai sfânt! Există probabil o uriaşă curbă şi cale stelară nevăzută, în care potecile şi ţelurile noastre atât de diferite sunt poate incluse ca mici bucăţi de drum – să ne ridicăm la înălţimea acestui gând! Dar viaţa noastră este prea scurtă şi vederea noastră prea slabă, ca să putem fi mai mult decât prieteni în sensul acestei sublime posibilităţi. Şi atunci să credem în prietenia noastră stelară, chiar dacă ar trebui sa ne fim duşmani pe pământ.
Friedrich Nietzsche, în Știința voioasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu