Elogiul XXIV - Vasile Sav

O clipă te-am întrezărit pe când nu erai decât gând risipit în ivoriu şi vis înălţat înspre formă.
Câte milenii s-au scurs și câte împărății zac sub munții de scrum?
Poate încă n-a încolțit sămânța îngropată în țarini și ciutele mai poartă poverile toamnei.
Acum te cuprind în priviri şi din  făptura ta străbate-n mine frigul.
Din moarte te-am chemat ca dintr-o răcoroasă stea înnegurată, dar tu nu eşti făptura mea.
Prin goluri de-ntuneric s-a-nstrăinat o rază, iar tu te-ai întrupat şi-mi stărui în simţuri şi-n cuget ca o prea mare tăgăduire.