Într-un sonet aș vrea să-nchid trecutul
Ce și-a înfipt săgețile în mine
Și inima făcutu-mi-a ruine
Când nepăsarea nu-mi dăduse scutul...
E strâmtă haina lui, o știu prea bine...
Cum ar putea să-ncapă nencăputul ?
Sonetul, vai, asemenea cu lutul
Ce sufletul încătușat ni-l ține.
Adeseori, când mintea mea s-abate
Spre țărmuri vechi de-atâta timp uitate,
Călătorind pe-a vremurilor apă,
Mă-ntreb, simțind cum sângerează rana:
Cum ar putea sonetul să încapă
Cât mi-a-ncăput în inimă, sărmana ?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu