Craig Mullins Art
Dar ceea ce este misterios în om, care desperă dacă iubirea se îndepărtează de el, este că, atunci când el însuşi încetează de a iubi sau de a venera imperiul, nu-şi bănuieşte propria secătuire. Îşi spune pur şi simplu: „Era mai puţin frumoasă decât în visul meu sau mai puţin iubitoare…” şi iată-l plecând aiurea, satisfăcut. Dar lumea, pentru el, nu mai este miracol. Iar zorii nu mai sunt zorii reîntoarcerii sau zorii trezirii în braţele ei. Noaptea nu mai este marele sanctuar al dragostei. Ea nu mai este, datorită celei ce respiră în somn, acel nesfârşit veşmânt de păstor. Totul şi-a pierdut culoarea. Totul s-a înăsprit. Iar omul care ignoră dezastrul nu-şi plânge împlinirea trecută. E satisfăcut de libertatea sa prezentă
— Libertatea de a nu mai exista.
Astfel cel în sufletul căruia imperiul a murit spune: „Fervoarea mea era oarbă şi stupidă”. Şi, desigur, are dreptate. Nu există nimic în afara lui, decât amestec disparat de animale, case şi munţi. Imperiul era creaţie a inimii sale.
Ce vei face cu frumuseţea unei femei, dacă nu există un bărbat pe care ea să-l mişte? Şi ce vei face cu prestigiu diamantului, dacă nimeni nu-l râvneşte? Şi cu imperiul, dacă nu mai există slujitori ai imperiului?
Căci cel ce ştie să descifreze imaginea, şi care o poartă în inima lui, şi care este legat de această imagine, trăind din ea asemenea copilului ce suge la sânul mamei, cel căruia imaginea îi este temelie, semnificaţie şi prilej de măreţie, spaţiu şi împlinire, dacă va fi smuls de la acest izvor, va fi retezat, ciopârţit şi va muri asfixiat, asemenea copacului ale cărui rădăcini au fost tăiate. Nu se va mai regăsi. Şi totuşi, atunci când imaginea, pierind în el, îl face să piară, el nu mai suferă şi se acomodează mediocrităţii sale, fără a o recunoaşte.
Iată pentru ce trebuie să ţii mereu treaz ceea ce este măreţ în om şi să-l converteşti la propria sa grandoare.
Căci hrana esenţială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între ele. Nu diamantul îl va hrăni, ci acea legătură ce există între diamant şi oameni. Nu nisipul îl va hrăni, ci legătura dintre nisip şi triburi. Nu cuvintele din cărţi, ci acele legături dintre de care sunt dragoste, poem şi înţelepciune.
Iar dacă vă chem să vă ajutaţi, să existaţi împreună şi să alcătuiţi o imagine care să vă îmbogăţească pe fiecare, la care să ia parte fiecare, chiar şi copiii imperiului, dacă vă închid în domeniul iubirii mele, cum să nu vă înălţaţi şi cum aţi putea rezista? Frumuseţea chipului nu există decât prin reflectarea fiecărei părţi în toate celelalte. Iar apariţia vă răscoleşte. Acelaşi lucru – despre acel poem care vă smulge lacrimi. Am luat stele, fântâni şi regrete. Şi nu există în de nimic mai mult. Dar le-am plămădit după geniul meu, iar de au servit ca piedestal unei divinităţi care le domină, fără a fi conţinută în niciunul dintre ele”.
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
