Copacii împlinesc splendoarea toamnei,
Potecile pădurii s-au golit;
În amurgul de octombrie în lac
Se-oglindeşte un cer încremenit;
Pe întinsul apei, printre pietre,
Plutesc cincizeci plus nouă lebede.
Au trecut nouăsprezece toamne
De când le-am zărit întâia oară;
Abia le numărasem, când brusc,
Într-un singur val, le-am văzut cum coboară
Prin aer cu-alura navelor în drum de capă
Şi-n sparte cercuri aterizează-n apă.
Am urmărit un timp aceste frumoase păsări
Şi-acum am inima-întristată.
Nimic nu mai e cum a fost când ascultam
Pe mal, în amurgul de-altădată,
Ritmul de inimă-ale aripilor vibrând sonor –
Când călcam prin iarbă cu pas sprinten şi uşor.
De neînvins, iubit lângă iubită,
Lopătează în răcoarea apelor albastre;
Mereu aceleaşi, împreună pe apă sau în zbor,
Ele nu cunosc bătrâneţea inimii sihastre.
Oriunde s-ar afla, în aer sau pe ape,
Iubirea şi lupta le vor găsi aproape.
Acum plutesc pe apa liniştită
Misterioase şi fermecătoare ;
Spre ce fluviu sau lac se vor grăbi-ntr-o zi,
Încântând alte priviri, în alba lor planare?
Se va-întâmpla oare-n aceeaşi oră când, cu mirare,
Voi descoperi că stolul a zburat spre altă zare?
(Traducere Petru Dimofte)
