***
Tot ce închipui când mă visezi uneori,
devine real în privirea mea.
Ţâşneşte din gând. Se face văzut. Luminează.
Îmi defineşte apropierile, obligându-mă să exist.
Să cred că în adâncul apei,
ce-ţi păstrează oglindirea, creşte locul gol,
necesar cerului scurs în orele beznei.
Chiar şi acum, când închipui că ai putea să mă vezi,
dacă visul din care nu mai pot evada
s-ar goli de lumină. Şi ar rămâne doar o singură umbră
între noi; o umbră fosforescentă.
***
Îndepărtându-mă de tine, ca de propriile amintiri,
ştiu că în curând va veni chiar şi timpul vieţii mele.
Şi un singur drum se va întinde între casa noastră
şi nemărginirea. Calea de lumină penetrând
culorile spaţiului; îndepărtându-se de bezne lucioase.
Cele din visele celor străini. Celor ce caută ieşiri
din perspective umbroase. Chiar şi acum, când cred că
întotdeauna voi reveni doar acolo unde, din pricina ta,
nu se mai poate uita mai nimic. Nici măcar această nemărginire,
prezentă doar în casa noastră. În deschiderea definită de lumini
mult mai vii decât tot ce ar putea fi real.
***
Pentru menţinerea echilibrului e nevoie de absenţe
a ceea ce va fi real într-un alt timp,
ştii şi nu mai poţi să fii tu când te atrag alte gânduri,
ca nişte vibraţii interspaţiale. Când simţi că
în visele mele rămâi veşnic vie. Când valul celest
inundă adâncimile sclipitoare, ape conturând
orizonturi posibile. Priviri purtate de vânt
într-o singură clipă, trenând mai mult decât amintirea.
Când uiţi unde suntem şi totul se reduce doar la prezenţe
din aceste locuri, unde încă dăinuie destul de mult spaţiu
necesar închipuirii timpului ce va veni. Unde realul se lărgeşte
mai repede decât lumina. Şi ceva nevăzut
menţine în echilibru tot ce rămâne prezent.
Sursa: https://luceafarul.net/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu