Donjuanismul - Albert Camus

      Dacă ar fi deajuns să iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar cu cât iubim mai mult cu atât se înrăutățește absurdul. Nu din lipsă de dragoste aleargă Don Juan din femeie în femeie. E ridicol să ni-l închipuim ca un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubește femeile cu aceeași înflăcărare, și, de fiecare dată, cu întreaga lui ființă, simte nevoia să repete această dăruire și această adâncire. De aici și speranța fiecăreia de a-i da ceea ce niciuna nu i-a mai dat. Dar de fiecare dată femeile se înșeală adânc și izbutesc doar să-l facă să simtă nevoia acelei repetiții. „În sfârșit, exclamă una dintre ele, ți-am dăruit dragostea !” De ce să ne mirăm când Don Juan îi răspunde râzând :„În sfârșit ? Nu, ci doar o dată mai mult.” De ce să trebuiască să iubim rar, pentru a iubi mai mult ?

Albert Camus, în Mitul lui Sisif

A gândi înseamnă... - Albert Camus

A gândi înseamnă înainte de toate a vrea să creezi o lume (sau să-ți limitezi propria lume, ceea ce-i același lucru). Înseamnă a pleca de la dezacordul fundamental ce-l separă pe om de experiența sa, pentru a găsi un teren de înțelegere potrivit cu nostalgia sa, un univers încorsetat de rațiuni sau luminat de analogii care să permită rezolvarea divorțului insuportabil. Filosoful, chiar și în cazul lui Kant, este un creator. El își are personajele, simbolurile și acțiunea sa secretă. El își are deznodămintele sale.

Albert Camus, în Mitul lui Sisif

Absurdul revelat de conștiință - Albert Camus

       Principalul a fost făcut. Dețin acum câteva evidențe la care nu pot renunța. Pentru mine are însemnătate ceea ce știu, ceea ce e sigur, ceea ce nu pot nega, ceea ce nu pot nesocoti. Pot să neg totul în legătură cu acea parte din mine însumi care trăiește din nostalgii incerte, în afară de această dorință de unitate, de această sete de afla o soluție, de această exigență de claritate și de coeziune. Pot să contest totul în această lume care mă înconjoară, mă lovește sau mă înalță, în afară de acest haos, de hazardul-rege și de divina echivalență născută din anarhie. Nu știu dacă lumea are un sens care o depășește. Dar știu că eu nu cunosc acest sens și că-mi este cu neputință pentru moment să-l cunosc. Ce înseamnă pentru mine o semnificație în afara condiției mele de om ? Nu pot înțelege decât în termeni umani. Nu înțeleg decât ceea ce ating, ceea ce îmi rezistă. Și mai știu că nu pot de acord cele două certitudini: setea mea de absolut și de unitate și ireductibilitatea acestei lumi la un principiu rațional și rezonabil. Ce alt adevăr mai pot recunoaște fără să mint, fără să fac apel la o speranță pe care nu o am și care nu înseamnă nimic în limitele condiției mele ?
      (...) Trebuie așadar să mențin ceea ce cred cu adevărat. Trebuie să susțin, chiar împotriva mea, ceea ce îmi apare atât de evident. Căci fondul conflictului, al divorțului între lume și spiritul uman, constă tocmai în faptul că sunt conștient de el. Dacă vreau așadar să-l mențin, nu o pot face decât printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă absurdul, atât de evident și totodată atât de greu de cucerit intră în viața unui om, regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului, dar omul se întoarce aici cu întreaga sa revoltă și clarviziune. S-a dezvățat să mai spere. Infernul prezentului este, în sfârșit împărăția sa. Toate problemele devin din nou tăioase. Evidența abstractă se retrage în fața lirismului formelor și al culorilor. Conflictele spirituale capătă trup, întorcându-se în adăpostul mizerabil și magnific al inimii omenești. Nici unul nu e soluționat. Dar toate sunt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcând saltul, vom zidi o casă de idei și de forme pe măsura noastră ? Sau, dimpotrivă, vom susține rămășagul sfâșietor și minunat al absurdului ? Să facem, în această privință, un ultim efort, spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla în sfârșit aici vinul absurdului și pâinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui.

Albert Camus, în Mitul lui Sisif

Adevărata cunoaștere - Albert Camus

Atâta vreme cât spiritul tace în lumea imobilă a speranțelor sale, totul se reflectă și se ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima mișcare această se sparge și se prăbușește: o infinitate de cioburi scânteietoare se oferă cunoașterii. E inutilă orice speranță de a mai reconstitui  vreodată suprafața familiară și liniștită a cunoașterii care să ne aducă pacea inimii. După atâtea secole de căutări, după atâtea abdicări ale atâtor gânditori, știm prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cunoaștere. Cu excepția raționaliștilor de profesie, nimeni nu mai speră azi în adevărata cunoaștere.

Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gândirii omenești, ar trebui alcătuită aceea a pocăințelor ei succesive și a neputinței ei.

Într-adevăr, despre cine și despre ce pot să spun: „Cunosc asta !” Îmi pot pune inima la încercare și socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge, și socotesc de asemenea  că ea există. Aici se oprește știința mea, tot restul e construcție. Căci dacă încerc să înțeleg acest eu de a cărui existență sunt sigur, dacă încerc să-l  definesc și să-l rezum, el nu mai este decât o apă care îmi curge printre degete. Pot să desenez rând pe rând toate chipurile pe care știe a le lua, și pe toate cele care i-au fost atribuite, educația, originea înflăcărarea sau tăcerile, măreția sau josnicia. Dar nu poți adiționa chipuri. Propria-mi inimă va rămâne pentru mine de nedefinit. Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist și conținutul pe care încerc să-l dau acestor certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.

Albert  Camus, în Mitul lui Sisif

Străin de mine însumi... - Alberta Camus

Străin de mine însumi și de această lume, înarmat doar cu o gândire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiție a mea, în care nu-mi pot afla pacea decât refuzând să știu și să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbește de ziduri care-i sfidează asaltul ? A vrea înseamnă a isca paradoxuri. Totul este astfel ordonat încât să poată lua naștere acea pace otrăvită pe care o dă nepăsarea, somnul inimii sau renunțările mortale.

Albert Camus, în Mitul lui Sisif