Sonet CLXV – Vasile Voiculescu

Charmaine Olivia Art

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat

- Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii

În care-un minotaur domneşte nendurat,

Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...

Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,

Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...

Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,

Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.

Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir

Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie:

Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,

Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;

Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales

Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

Vânător – Vasile Voiculescu

Mă tulbur iar. Nămolul din fund se înfiripă,

Din nou se răscoleșe și fierbe ne-mpăcat,

Ce demon mă atinse cu apriga-i aripă

Din râvna mea stârnindu-mi arhanghelesc păcat ?

Ispita nerăbdării mă arde ca o lavă:

O, dacă-aș fi un vajnic, nalt vânător în duh,

Cât șoimul rugăciunii să mi-l reped în slavă

Să te vânez, Doamne, din larguri de văzduh.

Inscripție pe nisip – Vasile Voiculescu

Imagine: webuildcastlesintheair

Mereu însetez după tine,

De ce m-ai făcut de nisip?

Ocean, te reverși peste mine,

Lacom te sorb și nu te pot ține,

Nu te pot, cu nici un chip.

Credința cu boabe mărunte!

Cînd moartea cu suflu de leu,

Zidirea-ți voind să înfrunte,

Mă spulberă-n apele crunte,

Și-acolo, netrebnic, cad greu,

Cad la fund...

N-ai teamă – Vasile Voiculescu

Pictură: Thomas Moran

N-ai teamă, mi-a spus,

Sînt ca un munte

Muntele cel de sus.

Am văi adînci, piscuri în cer,

Flori și pășuni,

Peșteri negre cu văgăuni.

Prăpăstii cu moarte,

Izvoare cu viață,

Noapte la poale, pe creștet răsărit,

Trăsnete și azur nesfîrșit.

Dincolo de ghețuri și zăpezi,

Unde vrei să te așezi?

Urci pînă-n vârf, rămîi pe-o bîrnă?

Potecile-s taine de schit ori stînă.

Nemurirea – Vasile Voiculescu

Pictură: John William Waterhouse

Rîvnești să pui un capăt luptei grele

Și prin tumultul lumilor să treci,

Cu binele ce-ai săvîrșit în ele

Să te așezi în liniștea de veci ?

Ci-n van aștepți răsplata viitoare

Ca o odihnă după un sfîrșit.

Nu: nemurirea nu este o stare,

Ci o lucrare fără de sfârșit.

Nimic nu mă-nspăimîntă – Vasile Voiculescu

Imagine: Brooke Shaden

Nimic nu mă-nspăimîntă, că mor sau că viez,

Ești început a toate și tuturor sfîrșitul:

De cînd m-am rupt de tine și nu mai încetez

Cumplita mea cădere ce umple infinitul,

M-apropii tot de tine pe cît mă depărtez.

Sonet CCXIII – Vasile Voiculescu

Pictură: Tzviatko Kinchev

Vrei să smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, 

În tot ce este-n mine duh de eternitate, 

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze, 

Când creşte şi când scade până la-ntunecime;

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, 

Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, 

Dar cumpăna ei fixa – pământ şi cer – n-o-nfrâng.

Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…– Vasile Voiculescu

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…

Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire

Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire

Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.

Se prefăcu deodată coliba în palat,

Iar casnicele scule, în zâne, ca-n magie;

Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat,

Purtând puternic sceptru de vis şi poezie,

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,

Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;

În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii

Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;

Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;

Alăturea de mine, un tron în nemurire!”

Vasile Voiculescu –CLXVII

Vis – Vasile Voiculescu

Pictură: Hu Jun Di

Cătam un țel nedslușit pe drumul

Din mlaștinile câmpului latin...

Amestecat cu seara și cu fumul,

Mă afundam în propriu-mi venin,

Și nici o fiară nu-mi ieșea în cale

S-o pun blazon poemului de chin

Nici o răspântie în vasta jale,

Nici codrul cu-arătări ca în acea

Comedie divină, spaimă dragă,

Purtată-n gând, ce-atâta îmi plăcea,

În care rătăcisem ziua-ntreagă

Și-al cărei caier visul meu torcea.

Trecut, cu mult de mizeul vieții, încă

Urcam lăuntric veștedul meu șes,

Și orice piatră îmi părea o stâncă

Iar eu din toți s-o duc în spate-ales,

Orice hârtop prăpastie adâncă

Și iad de unde n-aveam să mai ies.

Când, iată-n zumzet de alexandrini

Ce tânăr trist cu ochi de petunii,

Ivit pe dulci coline de măslni,

Mă cheamă sub prietenia lunii ?

Mă aninai de pașii lui senini

Cum, strânși pe-aripi de albatroși, lăstunii

Trec toamna marea când furtuni i-au prins.

Și în ilotul tulbure-al durerii

O blândă limpezime s-a aprins.

Cum săruta-voi mâinile tăcerii

Ce peste mine simple s-au întins

Boltând deasupră-mi tot azurul verii ?

În inima-mi de-atunci-a pus sigiliu

Cu aurul de vremuri neatins,

Stai tu, izbăvitorule Virgiliu...

Inscripție pe cartea cu povestea Genovevei - Vasile Voiculescu

Robert Strong Woodward Art 

O netedă iarnă de-acuma se lasă,

Ce fragedă-i lumea sub simple zăpezi,

Ia sufletul drumul și vine acasă,

Cu el la fereastra visării te-așezi.

La para din vatră vin umbre firave,

Căldura dilată un fir de-amintiri...

Ce boare de lapte și ierburi suave

Te-adie deodată ? O, nu-s năluciri.

Ascute-ți privirea pe albul de-afară,

O urmă-nghețață îți stăruie-n prag,

E ciuta pădurii ce noaptea coboară

Să-ți spuie ca-n vremuri că încă-i ești drag.

Zâmbet de toamnă – Vasile Voiculescu

Pictură: Ilya Ibryaev

Cum te zbătuși, o, suflet-ngrădit,

Cu veșnicii de ceruri și de stele.

Azi, lin, din cușca de azur cumplit

Nu mai râvnești la zei printre zăbrele.

Te razimi azi pe tot ce-a fost părere,

Pe îndoielnice brațe de iubiri,

Pe-un semn fugar de galeșă durere

Și calci suav un drum cu zăboviri.

Îți scoate lumea vechile-i odoare

C-atâta aur nu mai poți să-nduri,

Îți scurg copacii miruri la picioare,

Adie sumbre-arcușuri pe păduri,

Te umple toamna, dulce putrejune,

Sub ruginiș de patimă și dor,

Cu farmecul a tot ce-i  slăbiciune

Și zâmbetul a tot ce-i pieritor.

Imn sufletului – Vasile Voiculescu

Suflete,-n fața ta-ngenunchi

Urci din lut coloana gânditoare,

Mii de rădăcini și-un singur trunchi

Pentru-a lumii sevă călătoare.

Mândrele mânii aeriane,

Tu, ce-ți porți tumulturile sus,

Unic ostrov în văzduhuri pus

Subterane, negre reverii

Aripilor ostenite pe noiane.

Și ridici minunea la zenit,

Să-ți prefacă lemnu-n florării,

În a florilor cerească cetățuie

Leagăn pentru cerul adormit.

Cel mai mare, limpedele rod,

Dăruiște-l acelui ce se suie

Unde ai prins azurul în năvod.

Ochii zămislitori de orizont.

Unde n-ajung piatră, nici braț bont,

Peste vastul vânt zvârlit avuzuri,

Să culeagă-naltele auzuri
Ochii zămislitori de orizont.

Exilatul fruct biruitor
Vârful slavei neatins îl ține,
Dar sămânța încă grea de sine
Cade-n trist pâmânt interior.

Inscripție pe o zi de toamnă – Vasile Voiculescu

„Au început să fie iar arborii de aur

și tremură minunea paletelor de foi.

Se pârguiește vremea întinsă pe coclauri,

Divinități streine au poposit la noi.

Oracolele-s clare și pacea scânteiază.

E-n tot o plinătate cu-ndemnuri de huzur.

Din slavă, peste liniști, o pajură veghază

Ca într-ompărătească hrisoavă de azur.

Dar aur și azururi sunt goale vicleșuguri

Aduni din orice toamnă o boabă de-nțeles,

și dincolo de tarcul îngustelor belșuguri

Dă orizont tristeții imensul câmp cules.

Tu strâns lipește obrazul de ziua care trece,

E ce-ai mai drag sub cerul atâtor spulberări...

Obrazul dulce-al zilei, mai tras și tot mai rece,

încet se depărtează, întors spre alte zări.”

Pictură: Cathy Hillegas

Singurătatea – Vasile Voiculescu

Pictură: Thomas Moran

Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,

Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amandouă.

Sclipesc pe frunți golase, ce somnul umezește,

Broboane mari de rouă.

Doar vaile-aburite huiesc fără-ncetare

Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale

Se duc pe nesimțite și curg în depărtare

Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngandurată

Și umblă, visătoare, pe streșini de-nalțime.

Stă ceasuri neclintita, de-o stanăa răzimată,

Și cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,

Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude,

Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,

În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...

Ascultă-n fund moliftii vibrând ca niște clape.

Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,

Cu lebăda pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,

Și de urât tot timpul ea singură își ține ...

Din când în când tresare și șade ... parc-așteaptă

Dar, nimenea nu vine!

Țării mele – Vasile Voiculescu

Pictură: Anca Bulgaru

Desprins de veci cu nori şi vijelie

Stă pururi trainic muntele de stâncă,

Ce-i pasă lui că-n aspră-i temelie

Şuvoaie rod şi ape iuţi mănâncă.

Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrână

Atâtea ploi, cu munca lor grozavă?

O spală doar de clisă şi ţărână,

Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă.

În van puhoiul spumegă şi creşte

Scobind prăpăstii fără de hotare:

Pe cât la poale râpa s-adânceşte,

Pe-atât se-nalţă muntele mai tare.

– O, ţară mea, tu, culme-ncremenită,

De-atâta sânge roasă şi brăzdată,

Azi din adâncuri, grea şi neclintită,

Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată !

Sonet CCXIII - Vasile Voiculescu

Toni Carmine Salerno Art

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,

În tot ce este-n mine duh de eternitate,

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze,

Când creşte şi când scade până la-ntunecime;

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,

Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răşfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,

Dar cumpăna ei fixă - pământ şi cer - n-o-nfrâng.

Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

Sonet CLXXXVIII - Vasile Voiculescu

Adam Dobrovits Art 

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,

Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;

Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,

Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.

Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine

Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească.

Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?

Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească

Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,

Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?

M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,

Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;

Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,

Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

Sonet CCXIII - Vasile Voiculescu

Michael & Inessa Garmash Art

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, 

În tot ce este-n mine duh de eternitate, 

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze, 

Când creşte şi când scade până la-ntunecime;

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, 

Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răşfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, 

Dar cumpăna ei fixă- pământ şi cer- n-o-nfrâng.

şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta. 

Nu te mira... - Vasile Voiculescu

Nu te mira că-mi prinzi privirea,

Păienjenită de durere,

Adesea cercetând ivirea

Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,

Pe rana inimii ce moare

Nădejdea vremilor mai bune

Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,

Ea singură purta-va roade,

Azi, când grădina-i scuturată

Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte

Mereu sub aspra-mi suferinţă,

În mine pururi încolţeşte,

Mai viu, obstească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna

Şi strâns ma ţin cătuşe grele,

În mine lumea-şi încearcă-ntr-una

Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate

Un vis curat mi se încheagă,

Precum din spume sfărâmate

Ieşit-a Venera întreagă!