Ceasul înserării - Ernesto Sabato

 John Atkinson Grimshaw Art

Era la ceasul cînd încep să se audă murmure firave, cînd marile zgomote se sting, asemeni conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, şipotul fîntînii, paşii unui om ce se îndepărtează, lărmuiala păsărilor ce nu şi-au găsit încă locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să aibă o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se înserează. Şi totul se schimbă: copacii, băncile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepărtate ale oraşului. E ceasul cînd totul se cufundă într-o existenţă mai profundă, mai enigmatică şi, totodată, mai de temut pentru fiinţele singuratice care în ceasul acela stau tăcute şi gînditoare pe băncile din pieţele şi parcurile din Buenos Aires.

Ernesto Sabato, în Despre eroi și morminte

Și care e patria mea ? - Ernesto Sabato

        Și care e patria mea ? Creștem sugând dorul european al părinților noștri, auzind de meleagul îndepărtat, de miturile și basmele lui, aproape văzându-i munții și mările. Lacrimi de emoție am vărsat când am văzut prima oară pietrele Florenței și albastrul Mediteranei și când am simțit brusc că veacuri și strămoși necunoscuți pulsau tainic în fundul sufletelor noastre. Da, în clipele de singurătate din acele orașe, am simțit că și ele erau pământul nostru, iar el era acolo, în pampa și în vastul fluviu, căci patria e doar copilăria, câteva chipuri, unele amintiri din adolescență, un copac sau o mahala, o stradă fără importanță, un tangou bătrân la o flașnetă mică, fluieratul mașinii de prăjit alune într-o seară de iarnă, mirosul (amintirea mirosului) vechiului nostru de la moară, un set de zmeie.

Paradoxurile ficțiunii

       

 „E caracteristic unui bun roman să ne ducă în lumea lui, să ne cufunde în el, să ne izoleze într-atât, încât să uităm de realitate. Și totuși, e o revelație tocmai despre realitatea din jur !” (Ernesto Sabato)

„Scrisul, ca viața însăși, e o călătorie în vederea unei descoperiri. Aventura are caracter metafizic: e o cale de indirectă apropiere de viață, spre a căpăta o viziune totală, nu parțială, a Universului.” (Henry Miller)

„La fel ca principiul originar al Universului, la fel ca ineflexibilul Absolut (Unu, Totul), creatorul, adică artistul, se exprimă plecând de la și prin imperfecțiune. Aceasta este pânza vieții, adevăratul semn al viului.” (Henry Miller)

Scriam de fiecare dată când...

       Acum îmi dau seama că scriam de fiecare dată când mă simțeam nefericit, când mă simțeam singur sau nepotrivit cu lumea în care se întâmplase să mă nasc. Și mă gândesc dacă nu va fi veșnic așa, dacă arta aceasta încordată și dezmățată nu se va naște mereu din înstrăinarea noastră, din angoasa și nemulțumirea noastră. Un fel de tentativă de reconciliere cu universul acestor fragile neliniști și pline de dorințe, creaturi care sunt ființele umane. Pentru că animalele nu au nevoie de așa ceva; le ajunge faptul că trăiesc.

Ernesto Sabato, în Despre eroi și morminte

Ce reprezintă arta - Ernesto Sabato

Arta reprezintă mai multe lucruri, dar în primul rând este o disperată tentativă de comunicare prin intermediul unui limbaj, fie că este vorba de cuvânt, de pictură ori de muzică; un limbaj depășind cu mult limbajul cotidian. Artistul, de fapt cel care va deveni artist, este un copil introvertit care se simte în chip melancolic izolat și neînțeles și care începe timid să facă niște mâzgâlituri absurde care mai târziu vor constitui baza operei sale. Curios și paradoxal este că aceste gesturi atât de interiorizate, aceste forme de expresie cumplit de solitare, vor fi cele care într-o bună zi îi vor permite comunicarea cu o mare mulțime de cititori. Dar și mai curios și paradoxal este că un asemenea individ, inițial cel mai introvertit cu putință, sfârșește prin a deveni, grație artei sale, tocmai cel mai extravertit.

Ernesto Sabato, în Între scris și sânge 

Rădăcinile ficţiunii - Ernesto Sabato

       Clipă de clipă, în viaţa noastră unică şi limitată, ne vedem obligaţi să optăm, dintre infinitele drumuri care ni se deschid, pentru unul singur. A opta pentru unul înseamnă să le laşi pe celelalte în voia neantului. (...)

      În ficţiune încercăm alte drumuri, lăsând în urmă personaje care par din carne şi oase, dar care abia aparţin unui univers de fantasme. Entităţi care îşi împlinesc prin noi - şi într-un fel în noi - destine pe care viaţa unică ni le-a interzis. Romanul concret, dar ireal, e forma inventată de om ca să scape de această încercuire. Formă aproape tot atât de precară ca şi visul, dar cel puţin mai voluntară.

       Aceasta este una din rădăcinile ficţiunii.

      Cealaltă e, poate, aspiraţia fiinţei umane spre eternitate; o altă dorinţă incompatibilă cu caracterul ei finit.Căutarea timpului pierdut, răscumpărarea vreunei copilării sau vreunei pasiuni, pietrificarea unui extaz. În rezumat, alt simulacru.

Ernesto Sabato, în Eseuri

Adevăruri deghizate - Ernesto Sabato

Am adunat multe îndoieli, triste îndoieli despre conținutul acestui gen de testament, pe care unii m-au îndemnat de atâtea ori să-l public, și m-am hotărât, în sfârșit, să pun stiloul pe hârtie. Mi s-a spus: „Aveți datoria să-l terminați, tinerii sunt disperați, neliniștiți și cred în dumneavoastră; nu-i puteți decepționa”. Mă întreb dacă merit această încredere, am mari defecte pe care ei nu le cunosc, încerc să le exprim într-un mod cât mai delicat, pentru a nu-i răni pe cei care au nevoie să creadă în anumiți oameni, în mijlocul acestui haos care există nu numai în țara asta dar și în lumea întreagă. Iar modul cel mai delicat este să le spun, cum am scris adeseori, să nu se aștepte să găsească în această carte adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis. La fel, alte carnavaluri din alte vremi, erau ca o defulare colectivă, ceva esențialmente sănătos, ceva care-i făcea pe oameni să suporte din nou viața, să-și îndure existența, până acolo încât am ajuns să cred că, dacă Dumnezeu există, atunci El este deghizat.

Ernesto Sabato - Înainte de tăcere

Eternizarea trecutului prin artă - Ernesto Sabato

O operă de artă nu are doar o valoare de mărturie, ci şi o putere cathartică, exprimând tocmai neliniştile cele mai adânci ale artistului şi ale oamenilor care-l înconjoară.

Una dintre rădăcinile metafizice ale artei poate fi dorinţa omului de-a răscumpăra o iubire, o copilărie,  o iluzie a inexorabilei scurgeri a timpului. Proust încearcă în întreaga-i operă să eternizeze trecutul, preschimbându-l într-un prezent definitiv.

Ernesto Sabato, în Între scris şi sânge