Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările

20 martie 2016

Psalmul de taină – Tudor Arghezi


Foto: nikaa


O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

11 martie 2016

Voci – Tudor Arghezi



Tot sufletu-i un clopot mișcat în vînt pe toarte.
L-auzi printre utrenii sunînd în ceasul vieții,
I-asculți bătaia moale, a unuia, departe
Și depărtat în brumă și noaptea cu drumeții.

Îl știi șoptind în zarea durerilor trecute
Și, drept ecou, răspunde o șoaptă de regret,
Și suferința veche pe cea de-acuma se-ascute
Și simți cum vine zilnic ecoul mai încet.

Ți-ai rechemat grădina din timpuri, deșteptată :
Duminici în cîmpie, zorele pe zăbrele,
Cămeșile sumese și umbra lor curată,
Și-un zmalț în geamul casei, din liniștea din stele.

Sunați în amintire, voi suflete, pe rînd,
Cîte-ați trecut prin mine și cîte-ați mai rămas,
Cîte v-ați stins de-a pururi și cărora un gînd
Sau licăr de lumină vă ține loc de glas.

Cînd sufletele toate detot vor fi tăcut
Va mai rămîne, poate, un clopot viu la poartă.
Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut
Să sune-n întuneric și-n timp cu mîna moartă ?





6 martie 2016

Pasul dulce – Tudor Arghezi


Imagine: Brumae

Singuratatea mi-e întotdeauna
Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,
Asemuindu-mi sufletul cu luna
Care înghiaţă viaţa cum răsare.

Mişcarea-n jurul meu încetinează.
Se micşorează uliţi şi cetate,
Şi oamenii trecând pe la amiază
Au gânduri şi cuvinte depărtate.

Cui să-i vorbesc de nu ştiu ce mă doare?
Cine s-asculte sufletul e-nstare
Cu degetul trecut în cingătoare,
Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare?

Tu pricepeai din gest. Într-o privire
Păstrai comoara ce-mi lipsea
Şi cunoşteai şi din închipuire
Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea.

Dar când venea s-asculte îndoiala
La uşa-ntredeschisă către vis,
Îmi auzeam pantoful şi podeaua...
Şi-atunci ştiam că uşa s-a-nchis.

10 octombrie 2015

Pasul dulce - Tudor Arghezi

Pictură: Graham Gercken

Singurătatea mi-e întotdeauna
Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,
Asemuindu-mi sufletul cu luna
Care înghiaţă viaţa cum răsare.

Mişcarea-n jurul meu încetinează.
Se micşorează uliţi şi cetate,
Şi oamenii trecând pe la amiază
Au gânduri şi cuvinte depărtate.

Cui să-i vorbesc de nu ştiu ce mă doare?
Cine s-asculte sufletul e-nstare
Cu degetul trecut în cingătoare,
Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare?

Tu pricepeai din gest. Într-o privire
Păstrai comoara ce-mi lipsea
Şi cunoşteai şi din închipuire
Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea.

Dar când venea s-asculte îndoiala
La uşa-ntredeschisă către vis,
Îmi auzeam pantoful şi podeaua...
Şi-atunci ştiam că uşa s-a-nchis.


9 octombrie 2015

Spuneai ceva? - Tudor Arghezi

Pictură: Aleksei Marin

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, 
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.

20 septembrie 2015

Toamnă - Tudor Arghezi



Pictură: Leonid Afremov 

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte. 
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. 
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni. 
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini. 

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. 
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. 
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut. 

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii... 
Privirea întârzie pe panglicile rochii. 
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd... 
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert. 

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? 
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge. 
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut – 
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. 

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. 

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată, 
Îmi pare veche luna –  şi steaua ce se-arată, 
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat. 
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridïcat.

19 septembrie 2015

Psalm - Tudor Arghezi

 Foto: Aaron Feinberg 

Pribeag în șes, în munte și pe ape, 
Nu știu să fug din marele ocol.
Pe cât nainte locul mi-e mai gol
Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape.

 Piscul sfârșește-n punctul unde-ncepe.
Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.
Am alergat și-n drum m-am răzvrătit
Și n-am scăpat din zarea marei stepe.

 Sunt prins din patru laturi deodată
Și-oricît m-aș măguli biruitor,
Cunosc ce răni și-anume unde dor 
Și suferința mea necăutată.

 Din vitejii și biruinți trecute
Am câștigat puterea, ce-a rămas: 
Nu mai străbat destinul meu la pas
Ci furtunos de-acum, si iute. 

 Nu lua în seamă cântecele grele
Cu care tulbur liniștea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Și cânta moartea-n trâmbițele mele.


11 septembrie 2015

Inscripție pe biblie - Tudor Arghezi


Foto: An La


O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,
Trecându-te tainic prin somn tuturor,
Cules, pe-nserate, de cugetul lor,
Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă.

O sută de veacuri, cusute-n cotoare,
Aduc mărturie şi semn cunoscut
Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut
Întreg, în odăjdii de brumă şi soare.

Poteca de suflete şesul străbate,
Ca nişte săcară cu spic.
Puterea dospeşte-n grauntele mic
Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate.

O mie de neamuri, plecate, domoale,
Te caută-n ceruri, în vis, în pământ,
Ascuns te-au găsit în Cuvânt.
Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.



10 septembrie 2015

Ora rece - Tudor Arghezi


Foto: An La

Treci peste tine, ca peste un drum închis,
Și nu spune cine te-a trimis.
Treci prin pirul negru și bălăria groasă,
Ca un câine care se-ntoarce acasă.

Să nu-ți pierzi lacrima. Păstrează.
O să fie nevoie. Drept înainte, inima trează !
Pitește-te. Cineva o să bată
La ușa, pe dinlăuntru încuiată.

Să nu răspunzi că ești bolnav de vreme.
Cântă. O să asculte, o să te cheme – 
Ora e umedă și rece – 
Și o să plece.


Mă uit - Tudor Arghezi

Foto: An La

Mă uit în cer, mă uit în pământ.
M-am întrebat cine sunt.
Gânduri se duc, vin
Din vânt, din senin,
Ca nişte păsări rotunde. 
Încotro? De unde?

Glasuri mă strigă cu nume străine.
M-aţi chemat pe mine?
Sunt eu cel căutat ?
Mi se pare că vântul s-a înşelat.

Câte puţin sunt dator
Fără să-mi fi dat nimic, tuturor -
Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,
Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute, 
Şi oamenilor din răstignire.
Cu ce să plătesc nefire şi fire?

Sângele meu nu-i al meu.
Mi-e teamă să zic mie şi să zic eu.
Cu ce fel de drept 
Mi-aş umfla bârnele din piept
Şi mi-aş întinde pe zarea
Toată, spinarea?

Ce martor aş întreba
Ca să-mi răspundă întrucâtva
Măcar dacă sunt?


21 iulie 2015

Psalm - Tudor Arghezi


Aş putea vecia cu tovărăşie
Să o iau părtaşă gândurilor mele;
Noi viori să farmec, nouă melodie
Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele.

Orişicum lăuta ştie să grăiască,
De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
O neliniştită patimă cerească
Braţul mi-i zvâcneşte, sufletul mi-l arde.

Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,
Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor.
Port în mine semnul, ca o chezăşie,
Că am leacul mare-al morţii tuturor.

Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine
Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?
Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine
Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit.

Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,
Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;
Numai suferinţa cerului, păcat
Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan.

Vreau să pier în beznă şi în putregai,
Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.
Şi să nu se ştie că mă dezmierdai
Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.

19 iulie 2015

Pia - Tudor Arghezi

Adisorn Pornsirikarn Art 

Ce poți avea, sufletul meu, 
Când soarele ne pune-n ramuri iară
Ori un inel de foc, ori o brățară, 
Cu mâna caldă a lui  Dumnezeu ?

Și când făptura ne primește-ntreagă. 
Ca un altar ce-n haos s-a deschis. 
Și dinainte floarea ni se pleacă, 
Să-i sărutam petalele de vis ?

Ești întristat de-acest adânc tablou. 
Unde la fiecare clipă am simțit 
Că ne atinge pensula din nou, 
A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit ?

Dar dorurile toate adunate,
Pe unda-n fund a cerului străjar,
Pe care noaptea trec, întunecate, 
Luntrile, lin, cu prora de cleștar?

Copacu-ntreg trasare și se-ndoaie 
Cu toate rădacinile deodată, 
O picătura slobodă de ploaie 
Pe-o frunză a căzut, înveninată.

Morgenstimmung - Tudor Arghezi

Pictură: Robert Hagan



Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd 
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele, 
Ca o lavandă sonoră. Iată, 
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape 
Şi-întraga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabişiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos 
Nedespărţiţi în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.


23 mai 2014

Frunzele tale - Tudor Arghezi




Ca tine, pom cu-atât belşug de frunză,
Aştept un fir de vânt să mă pătrunză.
Frunzele tale sunt simţirea mea
Fremătătoare, ca şi ea.
Un simţământ, o frunză legănată,
Mişcându-se tot pomul dintr-o dată.

Tu câtă frunză ai şi câte crăci
Eu tot atâtea am, însă ascunse,
Când mă frământă îndoiala sunt
Înfiorat, din vârfuri până la pământ,
De unde alte ramuri se-mpereche
Şi caută o lume să iasă-ntr-însa, veche.

28 martie 2014

Oseminte pierdute – Tudor Arghezi



  Pictură de Vincent van Gogh


Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

4 iunie 2013

S-aștept ? - Tudor Arghezi




S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?
S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?
Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?
S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arţar.
Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?




11 aprilie 2013

Marile tăceri - Tudor Arghezi



La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiți un timp, dar ele se adună
Și se șoptesc alături împreună.

Voiai să uiți de tot, să uiți de toate, 
Și, încercând, văzuși că nu se poate.
Să fie leac? Să ți-l aducă cine?
Că morțile, și ele, se-ngrămădesc în tine.

Și lacrima-i amară, 
O lacrimă de rouă și-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumânare
Și-o candelă, la ce-a mai fost și doare.

Au tremurat ca doua stele, 
Într-o-ngânare mută între ele, 
Mâhnirilor și vieților trecute, 
Răbdate pe tăcute.

De câte ori, trăite, ai murit?
Mâhnirile ascunse le-ncepi și n-au sfârșit.


Ce este cartea ? - Tudor Arghezi





Ce este cartea ?

O trebuință de singurătate
a omului neliniștit și curios, însușirile insului militant.
Înainte de-a deveni o filozofică amărăciune,
cartea e o făgăduință, o bucurie,
o călătorie prin suflete, gânduri și frumuseți.



5 aprilie 2013

Fiecare om suferă într-un fel al lui - Tudor Arghezi




Fiecare om suferă într-un fel al lui,
de o suferință care n-a mai fost,
după cum fiecare arbor
se desfrunzește în felul lui.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...