Se afișează postările cu eticheta Panait Cerna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Panait Cerna. Afișați toate postările

17 iunie 2016

Noapte de vară – Panait Cerna

Foto: Phil Koch

...Lacul tremură în roate,
Formele treptat învie:
Phoebe tremură pe toate
Răsărirea ei târzie ...

Ce artist, ce geniu faur
Smulse clipei trecătoare
Luna, idolul de aur
Al perechilor în floare ?

Ca o sufletească mană
Zboară străluciri sub astre, –
Dar în van aştern sub pană
Visul nopţilor albastre –

De rămâi vieaţa toată
Singură, urând iubirea,
N-ai să înţelegi vreodată
Cât e de frumoasă firea...


22 mai 2016

Șoapte – Panait Cerna

Vickie Wade Art 

Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate
În freamătul aromitor din crânguri
Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate...
            Era iubirea, visul cel dintăi:
Uitați de tot, ei toate le uitară
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi...
Iar luna limpede din înălțime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Și, bună și duioasă, poleia
Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiții ce visau subt ea...
            Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale,
Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece
C-un zâmbet de iubire și de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,
De viață care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân și se opresc
În sufletele celor ce iubesc
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la vieață și iubire...

Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună
Subt bolți înfiorate
Ah, zâmbetele voastre toate, toate,
În sufletu-mi s-adună...
Dar uneori, arar, pe gânduri caz;
Un demon râde crunt, și râsul spune:
"Sărmani nebuni! Jăratecul de azi
Ca mâine e tăciune...
Iar inimile care fremătează
De viață caldă și de veselie
Le va-ngheța uitarea
Și-or sta departe, fără nici o rază,
Pustii și mute, ca o colivie
Din care a zburat priveghietoarea...

            Ca mâine, alte umbre o să-i fure,
Și vor întinde brațele aiure
Va trece mut și rece fiecare
Pe lângă visul lui de-odinioară.
Cum trece orbul, fără să tresară,
Pe lângă frumuseți surâzătoare...
...Nu știți că vă așteaptă deșteptarea,
Nebuni hrăniți cu vise?
Și nu simțiți de-acum că sărutarea
Dă mai puțin decât făgăduise?..."

Dar voi rămâneți surzi la profeție!
Cântați un imn nebun de veselie,
S-acoperiți cuvintele de gheață!
Iubiți-vă! Beția de vieață
A celor de demult în voi să-nvie
Aceasta este clipa pentru care
Ne ducem jugul, toți, cu resemnare...
            Prea trist destinul nostru a părut
Făptuitorului necunoscut,
Și-a plâns de milă, și ne-a dăruit
Această clipă de suspin vrăjit...
Îmbrățișați-vă! O sărutare
Să fie cea mai pură adorare
Ce din durerea vieții s-a-nălțat
Spre Cel ce unul altuia v-a dat...
Înlănțuiți-vă cu sete-adâncă!
Râdeți, cântați, cât ține visul încă
Legați-vă pe veci cu jurăminte:
În clipa-aceasta, inima nu minte!
            Și, dacă mâine vrăjile-o să piară,
Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?
Tot ce-a visat pământul vreodată,
Tot ce-ar putea să dea vieața toată
E-n clipa sfântă care vă-nfioară...

...Se pare că umana nemurire
Au pus-o zeii-n visul de iubire
De te-a-mbrăcat natura-nșelătoare
În purpur, ori în haine zdrențuite,
De ți-a deschis izvoarele-i vrăjite,
Ori de-ți întinde numai cupe-amare,
Tu simți că-n sfântă clipă muritoare.
E totul...
            După ploaie, stânca dură
Tot mai păstrează câte-o picătură:
Un strop ce licăre abia și moare;
Dar în vieața lui de o clipită
Răsfrînge raza vecinică din soare
O lume infinită:
Tot ce-a văzut și o să vază încă
Eterna, muta stâncă...

Noapte – Panait Cerna

ChristopherClarkArt

N -ai somn, în astă noapte de-așteptare!...
Nici pace n-ai: din soarele de ieri,
O rază, un mănunchi de scânteieri,
A-ntârziat în ochi, tremurătoare
Și nu se-nchid pleoapele-arzătoare...
    Ți-i inima numai de visuri plină...
Ca-ntr-o biserică strălucitoare,
Când se aprind făcliile la denii,
Așa, deodată, s-a făcut lumină,
În sufletul neadormit pe care
Se scutură un stol de dulci vedenii...
Iar amintirea prinde să deșire
O tânără poveste de iubire:
    Era-n amurg. Pe drum, nici o vieață...
Doar doi înfiorați, în pasuri line,
S-au strecurat subt plopul cel înalt
Ș-atât de-aproape se priveau în față,
Că fiecare se vedea pe sine. În ochii celuilalt.
    Dar ochii ei curând în jos căzură...

Întâi a sărutat-o el pe gură:
De-a pururi gura dulce, ca de-albină,
Să înflorească-n zâmbet de lumină!...
Apoi din nou pe gura ce sta mută:
Să spuie numai vorbe dulci și glume!
Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume
Decât pe fericitul ce-i sărută!...
Pe urmă? N-a fost vis, ci o furtună
Ce zguduie adânc, adânc răsună...
Orbi, fericiți, în clipele acele
Erau biruitorii sorții grele,
Tot mai aprinse sărutări își dau
N-aveau răgaz să cugete la ele,
Nici vreme să le numere n-aveau.

              *
O, suflete! Doinește și tresaltă!
Tu, tu ești fericitul din poveste!
Iar râzătorul chip cioplit de daltă
E visul tău ș-a ta domniță este...
Tresaltă, suflete al meu, și cântă!
    De astăzi, n-ai să tremuri singuratec
Și nu vei mai privi, plângând, la stele
Acum ești numai cântec și jăratec
Ca ele viu,  :nemuritor ca ele...
Tresaltă, suflete al meu, și cântă!
    De-acuma, nu t-ei maigândi la moarte,
Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte...
C-un zâmbet, cu o vorbă spusă-alene,
Ea dete somn durerii pământești;
A dat vieții glasuri de sirene
Umplu întreg pământul de povești...
O, suflete al meu! Tresaltă, cântă!

               *
Când fu să plece, ea-mi șopti:
Pe mâne! Dar mâna mea-n a ei mult timp rămâne...
Nici un cuvânt n-a rupt tăcerea sfântă
Doar de departe a răspuns șoptirii
Prelungul fluier al priveghietorii
Pe mâne! Iată șoapta fericirii
Ce mână clipele și mișcă sorii...
Pe mâne! Orișice ungher al firii
Îmi pare că repetă-aceste șoapte.
    Destramă-te mai repede, o, noapte,
În drumul veciniciei!
De ce n-am aripile vijeliei
Să mă înalț la pulberea de stele
Și să le sting, pe rând,
Subt fâlfâirea aripilor mele
Să vie sfântul mâine mai curând!...

...Dar zorii rumenesc: Norocul vine
El poleiește vârful, brazii, coasta,
Și plin de vis s-apropie de mine...
De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta!
Orice dureri de pe pământ aș stânge:
Aș izbucni în cântece divine,
Să-mpart la toată lumea care plânge
Salutul unei fericiri ce vine...

Fii tare, inimă! Norocul vine...

16 mai 2015

Nocturnă - Panait Cerna


În iadul de-ntuneric nici frământări, nici sfadă…
Deasupra catedralei o pasăre de pradă,
Ca un satrap al nopții, amenință tăcerea…
Când fulgerul țâșnește și crapă noaptea-n cale-i,
Când vrăjile din visuri sunt toată mângâierea,
Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?…

…Durere-atât de multă a fost închisă-n clape,
Încât, înăbușită, se zbuciumă să scape;
Și-n valuri se revarsă într-un amar duet
Și-atunce se deșteaptă și orga suspinând
Și plânge până-n ziuă încet, tot mai încet,
Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând.

Târziu când pe ruine doar moartea mai veghează,
Întârziat aievea un plâns tot mai durează…
E-o agonie lungă de note ce-nfioară,
De parcă lumea-i moartă de veacuri și durerea
Tot mai trăiește încă, să-și mistuie puterea
Și tremură nebună, și plânge să nu moară.

Despărțire - Panait Cerna

Picturi: Ferdinand du Puigaudeau

Domnița mea cu nume adorat
De îngeri și de oameni!
În calea cui? În care inimi seameni
Lumina zâmbetului tău curat?

Când am plecat, în ceasul cel din urmă,
Plângea în mine inima, de mult:
Părea că universul tot se curmă,
Și eu durerea lumilor ascult;

Ș-un gol, în mine, se făcu deodată,
De nu-l pot umple slăvile cerești
Acest pământ bătrân, tăria toată,
Iubire! numai tu le sprijinești...

Și spus-am ochiului meu trist: Privește!
Cuprinde-o toată și-n străini o ia!
De-acum și până totul asfințește,
Nici umbra celei dragi nu vei vedea.

Și spus-am brațului: Îmbrățișează!
Înlănțuie-o la pieptul meu de foc!
De-acum și pân se stinge-a lumii rază,
Nu vei cuprinde cel mai trist noroc.

De-acum voi sta cu brațele deschise
Și nici o umbră nu le va-ncălzi
Și voi dori s-o văd măcar în vise.
Și nici acolo nu va străluci...


*

Și, poate, de eram un rege-al lumei
Un geniu, care zguduie pământul
Când își rostește-n grai de foc cuvântul,
Cununa de stejar ar fi ascuns
A frunții mele vecinică paloare
La dorul meu eu poate-aflam răspuns,
O, dulce-a suferinții mele floare!

Sau de-aș putea, pe-a gândului aripă,
Să mistui depărtarea într-o clipă!
În ceasul trist când mă supune dorul,
La casa voastră să mi-astâmpăr zborul:
Găsind din nou în vorba-ți caldă, bună,
Al fericirilor pierdut ecou,
Ca norul ce s-apropie de lună
Vieața mea ar străluci din nou.

...Dar, poate, ori pe care treaptă-a scării
Te-ar împietri vieața-nșelătoare:
De-ți dăruiește glorii orbitoare,
Ori noaptea fără capăt a uitării;
De plânge-n lacrămi dorul, de departe
Ori subt privirea celei fără seamăn,
Deopotrivă i-mpletit cu moarte
Amorul care nu-i nădejdii geamăn.




O, stelelor! Cum prinde licuriciul
Să rătăcească-n voia lui, aprins,
De cum se lasă noaptea-n necuprins
Așa v-aștept cu sete scânteierea:
Să coborâți pe văi tăceri adânci,
Să rătăcesc pe-ascunse căi, pe stânci,
Și singur să-mi hrănesc nemângâierea.
Cu mii de visuri să împodobesc
Icoana vie-a frumuseții sale
În orice rază-a voastră s-o zăresc;
Să-mi fugă orice gând, pătruns de jale,
În jurul chipului dumnezeiesc,
Așa cum voi, vă frământați acuma
În preajma junei blânde din senin;
Cum zboară mii de vieți de-o clipă, seara,
În jurul unei singure lumini,
Pân le trimite moartea dulce para...

Și merge astfel cel robit durerii,
De propria lui umbră însoțit,
Să spună nopții, vântului, tăcerii,
Povestea lui de dor nemărginit,
Pân se-mblânzește rugul amintirii
Și lin se pleacă stelele spre stâns,
Iar în sălbateca grădină-a firii
Se umplu ochii florilor de plâns.

Și se tot duce, cât e depărtarea,
Pe stânci, ponoare, tainice cărări,
Pân tace în frunziș privighetoarea.
Cu pieptul sfâșiat de suspinări,
Și, obosită, trece ciocârliei
Neisprăvitul plâns al nebuniei,
Să-l schimbe-n vii și vesele cântări.

Atunci, se-oprește, sfărâmat de cale,
Și cheamă somnul, care l-a uitat:
Lin, râzător și binecuvântat,
Ca-n zilele copilăriei sale.
Și iată! vine el, trimisul sorții,
Purtând în ochi un strop din marea morții
...Adormi ușor, adormi adânc, visează
Că luminosul ieri tot mai durează,
Și uită că ți-e viața sfâșiată
Între-amândoi stă vecinicia toată.


Trecut (dupa Lenau) - Panait Cerna


Ferdinand du Puigaudeau Art

În amurg, pe-ntinsa mare,
Soarele de mult s-a stins;
Şi lumina zilei moare
Ca ecoul unui plâns...

Prin văzduh plutind molatec
Norii se-nlănţuiesc departe
Şi pe cripta zilei moarte
Ţes cununi ca de jăratec.

Printre luminile-n repaos
Ziua moarta s-a pierdut:
Înc-o clipă s-a adaos
Negurosului trecut.

Larg mormânt, tu mă-nfiori,
Înnoptat şi trist trecut,
Căci în sânu-ţi s-a pierdut,
Cu noianul de plânsori,
Şi norocul ce-am avut. 

25 aprilie 2015

Dura lex - Panait Cerna

Foto: Nobuhiro Suhara

I

Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine,
De mii de ani natura, în setea de mai bine,
Se luptă să deschidă desăvârșirii cale
Și tot mai mult împarte din darurile sale:

Dă sufletului aripi și trupului vigoare,
Femeii frumusețe, iar geniului scântei
Și pas cu pas se-nalță eterna creatoare,
Visând să dea luminii un neam de semizei...

Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e:
Privirea cade-n neguri și dalta e săracă;
Furat de somnul minții, ca un copil se joacă,
Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite.

Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară,
Să nu le dea vieața nimic din câte-or cere!...
Dar a venit un geniu al milei, o fecioară,
Ș-a fost înduioșată de-a lor îngenunchere.

Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime,
În orice ochi să vadă surâsul fericirii;
Din toți să facă vulturi setoși de înălțime
Să vindece cruzimea și rătăcirea firii...

Și peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri
Ea își ridică dreapta: Aș vrea să nu mai sângeri...
Atâtea inimi urcă pe scările cerești
Și numai tu rămas-ai țarinei să slujești...

Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă:
Vieața năvălește cu furia dintâi,
Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă
Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!....

Făclia vieții tale primească iar lumină!
Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat!
Ai numai o vieață, și ar fi fost păcat
Să mori făr-a cunoaște comoara ei deplină...

O, dragii mei prieteni! Luptați, cântați, iubiți...
Să faceți o virtute din setea de plăcere!
Rămâneți pururi veseli nebuni și fericiți
Drept mulțumire, zâna numai atât vă cere...


II

Cum cată pruncul mâna să și-o poarte,
Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,
Că pentru el nimica nu-i departe
De dulce-amăgitoarele-i priviri;

Așa râvneau la strălucirea toată
Copiii slabi ai neclintitei firi;
Abia născuți la vieața-adevărată,
Cereau pe frunți cununi nemuritoare,
Doreau avânt ca vulturii, măreții,
Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare
Să soarbă până-n fund paharul vieții...

Dar brațele-n curând cad obosite...
Departe-au fost fugarele lumine!
Iar roade, ce păreau că vin de sine,
Acum cer să fie cucerite...
În braț și-n suflet, li-i puterea moartă,
Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă;
Dar în trudiții ochi, în grai, în vine,
Trăiește pururi dorul de mai bine...

Din milă ne-ai clădit o lume dragă,
Dar înțelesul ei ni se ascunde;
Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,
Iar de-am râvnit la cer aripi, de unde?
Puternic curge al vieții dar,
Comori curate ne ațin cărarea;
Ci-n veci pășim spre ele în zadar,
Căci fug mereu, cum se strămută zarea...

Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!
De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta?
Ucigătoarea noastră sete-alin-o,
Sau dă-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvălită
Ne-apare fericirea, doamna vieții,
Dorită pururi, pururi tăinuită
Îndură-te, și rupe-i vălul feții...

Mulți înecați de-a ei lumină nouă,
Piciorul drept plecându-l în țărână,
Vom ține strâns cu brațele-amândouă
Genunchii tăi de marmură, o, zână!
Iar ochii umezi vor căta la tine
Va fi o clipă de-adorări senine
Pe care lutul nu o poate spune;
Doar câțiva fericiți o zic din strune
Noi n-avem decât lacrimi și suspine...

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:
De n-ar fi margini în puterea mea!...
V-am arătat lumina-adevărată
Luptați acum, s-ajungeți pân la ea!...

Un veac întreg cu voi de aș rămâne
Și de v-aș da tot cerul, stea cu stea,
Un adevăr veți înțelege mâne,
Că fericirea tot nu voi putea:
E o copilă dulce și curată,
C-o lacrimă în ochii ei cerești
De toți s-ascunde, rareori s-arată:
Atunci când singur tu o cucerești...


III

...Iar tânguirea lor creștea furtună
Nici zâna nu putea s-o mai aline;
Ș-au recăzut în oarba lor genună
Acei ce n-au putut trăi prin sine...
Au sfâșiat și sufletul copilei
Cât bine semănase ea pe cale!
Și numai flori cernite, numai jale
A răsărit din lacrimile milei...
Zeiță, tu, eternă bunătate,
De-i întâlni, în lunga ta cărare,
Robi și nevolnici, suflete-nserate,
Treci înainte, lasă-i în uitare!...

Ființa lor, de când a fost creată,
Robie și-ntuneric numai strâns-a;
Dar este lină și neturburată,
Nici o dorință nu veghează-ntr-însa
Să nu-i trezești!...

În temniți, prin zăbrele,
Străbate raza-ndepărtate-i stele:
Se pare că un duh prin sfinte sfere
Coboră-n casa morții mângâiere...
O geniu luminos! Ar fi mai bine
Să-i uiți pe-acei ce s-au uitat pe sine...
De ce le chemi trecutu-n amintire
Cu mângâierea ta?
De ce să-nvii cu slaba-ți licărire
Nebuna, vechea dragoste de viață,
Când nu au drept la ea?
Retrage-ți mângâierea ce-i înghiață!
Apui, apui mai repede, o, stea!...


Înseninare - Panait Cerna

Foto: Nobuhiro Suhara

Noi ne-am cuprins de-o flacără curată,
Ce niciodată n-are să apuie – 
Și nu furam norocul nimănuie,
Ci în iubire tânără, bogată,
Îmbrățișam pământul, lumea toată...
Și mă-nălțam sus-sus, până la tine...
Și-ntâia oară lumea, pentru mine,
Avea numai priviri de bunătate  – 
Era numai surâs și numai floare,
Așa cum nu o vede fiecare,
Ci numai sufletele-ngemănate...

Tu mâna mi-ai întins-o de departe:
Meniți suntem să mergem împreună!
Și-ai pus pe frunte-mi tânără cunună
De sărutări, de viață fără moarte.
Deodată, pravili strâmte și haine
Te-au smuls vijelios de lângă mine  – 
S-a stins al fericirii ciripit...
Cernit și singur, m-a lăsat furtuna,
Dar tot mai port pe fruntea mea cununa
Și strălucirea care m-a orbit.

Ce zei au fost atâta de avari?
Ce pământeni râvniră la mărirea,
De-a prigoni cu sete fericirea,
Când cei aleși de ea-s atât de rari?
Când noi ardeam c-o flacără curată,
Cum nici în temple nu e;
Când în iubire tânără, bogată,
Îmbrățișam pământul, lumea toată,
Și nu furam norocul nimănuie?

               *

Copilă dulce, vis din altă lume!...
Departe mi-ești, dar sufletu-mi nu geme;
Nici un blestem, mai poate să blesteme
O gură ce-a șoptit cerescu-ți nume?
Senin renasc și prind a mă-nălța
În raza ce-mi trimeți din lumea ta.
Ce suflet mi-a-ndreptat spre culmi senine
Privirile din lumea clipei? Cine?
Când focul luptei îmi topea puterea.
Ce duh a dezvelit,
În sufletul meu rău și chinuit,
A bunătății stea nemuritoare,
Și cine m-a-nvățat să fiu mai mare
Decât regina lutului, durerea?

Din noapte și din praf renăscătoare,
Senină raza inimii trăiește
Și nu cunoaște lege muritoare.
În preajma noastră, astăzi amurgește;
Dar cine-i cel ce poate stăvili
Atâta dor, cum n-a fost, nici va fi,
Pân, ce pământul se va nărui
În focul unde totul se-nfrățește?...
Și, dacă n-avem clipa cea de față,
Nu ne rămâne a nădejdii stea?
Tot viitorul, poleit de ea,
Ca mâne gureș cuib va răsuna
De sfânt înmugurita noastră viață...

Destrame-se a gândurilor ceață.
În orice colț zâmbească veselia!
Ce noapte poartă-ntr-însa vecinicia?
Din mii de nori ce-au lunecat subt soare,
Putut-a unul să-i răpească, oare,
Căldura, tinerețea, strălucirea?
E sfânt și vecinic: ura nu e-n stare
Să năruie tot ce-a clădit iubirea...

...Puteri, ce puneți între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă primim;
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: noi iubim.

3 aprilie 2015

Despre Panait Cerna


Poetului „sub a cărui cântare care fu un imn” al vieții „s-a zbătut o viață care a fost o tragedie”, cum observă în 1913 Ion Triviale, critica și istoria literară i-au prezis un destin literar mult mai fericit decât acela pe care timpul și instabilitatea oamenilor i l-au asigurat în istoria literelor române sub numele de Panait Cerna.
Astfel, apreciindu-i inteligenţa, cultura şi versurile, Titu Maiorescu îl publica în Convorbiri literare, îi acordă ajutor material ca să facă faţă bolii şi un sprijin substanţial pentru continuarea studiilor în străinătate ; Nicolae Iorga îi oferă paginile „Sămănătorului”, care-l consacră ca poet, şi-l va socoti „un mare talent deplin format”, „o cugetare puternică”, cu idei de o „stăpânitoare poezie”. Ibrăileanu găsea că nu este în literatura românească un alt scriitor care, prin atitudinea sa față de problemele sociale, să fie mai poporanist decât acest poet...” Era, evident, un mare elogiu dacă ținem seama de ce reprezenta pentru mentorul „Vieții românești” poporanismul. Alexandru Philippide aprecia în el „unul din marii poeți care putea pe rând să creeze pe un plan superior de artă și pe un vast plan social. Tudor Vianu îi aprecia poezia de concepție, simbolurile sale, iar G. Călinescu, încercând o cumpănă mai dreaptă înclină tot spre o atitudine elogioasă: ƒCu toată asprimea cuvintelor, explicabilă printr-o inadaptare completă la limba română, poezia lui este pură, adică independentă de tehnica și imaginile ei. Foarte asemănător cu Leopardi (poate cu o bună știință), Cerna e în stare să înșire declarații și aspirații într-o desăvârșită goliciune, aproape prozaică, obținând efectul celui mai elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna cade în declamație și verbalism, dar nu acolo este puterea lui. Virtutea lui Cerna este de a sugera stări de beatitudine și de înfrângere a contingențelor în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a căror undă lirică este evidentă și totuși greu de explicat”.



Ion Dodu Bălan

2 aprilie 2015

Închinare - Panait Cerna


Ivan Aivazovski Art

Când se-nsenină cerul, cu mii de stele-n față,
Nemărginirea mării în raze se răsfață;
Iar când își pune slava un obrăzar de nori,
Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori...

Și lacrimile slăvii, și fulgerele-i toate
Ea le primește-n sânu-i ce plânge și se zbate,
...Iubito! Astfel viața-mi legată-i de a ta,
Din cea dintâi clipită de-nfioarare-a mea...

Zâmbești? Pe chipu-mi cade o rază fericită...
Urăști? Îndrept spre dușmani o spadă ascuțită;
Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit
Și-n pieptul meu se zbate un demon răzvrătit...



15 martie 2015

Trei sburătoare - Panait Cerna

Jimmy Lawlor Art

Din larg apus, trei sburătoare
S-au îndreptat înspre Calvar,
S-ducă laudă și dar
Durerii celei roditoare...
Dar cea dintâi veni-n zadar.


Zbura aproape de pământ:
Își căuta ceva de hrană,
Și n-avea vreme, nici avânt,
Să urce până-n vârful sfânt, –  
La omul fără de prihană.

Iar când s-a șters de tot din sbor,
Veni o ciocârlie-n ora
Când Crist cerea un ajutor – 
Când duhul morții da fior
În sufletele tuturora.

Urcă-n văzduh, ca pe o scară,
Și smulse cântec din tărie...
Un imn de blândă primăvară
Îi alină durerea vie:
Îi ajută lui Crist să moară...

E pace, ca-n străvechi altare – 
Duiosul, sfântul cântăreț
Căzu din slăvi amețitoare; – 
Și iată vulturul măreț.
Scăldat în cald apus de soare.


Porni din culmi, ca o furtună;
Dar și-a-nfrânat avântul, jos,
Tăind cerc larg maiestuos – 
Făcând din sborul său cunună
Deasupra crucii lui Cristos...


14 martie 2015

Noapte – Panait Cerna

ChristopherClarkArt

N -ai somn, în astă noapte de-așteptare!...
Nici pace n-ai: din soarele de ieri,
O rază, un mănunchi de scânteieri,
A-ntârziat în ochi, tremurătoare
Și nu se-nchid pleoapele-arzătoare...
    Ți-i inima numai de visuri plină...
Ca-ntr-o biserică strălucitoare,
Când se aprind făcliile la denii,
Așa, deodată, s-a făcut lumină,
În sufletul neadormit pe care
Se scutură un stol de dulci vedenii...
Iar amintirea prinde să deșire
O tânără poveste de iubire:
    Era-n amurg. Pe drum, nici o vieață...
Doar doi înfiorați, în pasuri line,
S-au strecurat subt plopul cel înalt
Ș-atât de-aproape se priveau în față,
Că fiecare se vedea pe sine. În ochii celuilalt.
    Dar ochii ei curând în jos căzură...

Întâi a sărutat-o el pe gură:
De-a pururi gura dulce, ca de-albină,
Să înflorească-n zâmbet de lumină!...
Apoi din nou pe gura ce sta mută:
Să spuie numai vorbe dulci și glume!
Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume
Decât pe fericitul ce-i sărută!...
Pe urmă? N-a fost vis, ci o furtună
Ce zguduie adânc, adânc răsună...
Orbi, fericiți, în clipele acele
Erau biruitorii sorții grele,
Tot mai aprinse sărutări își dau
N-aveau răgaz să cugete la ele,
Nici vreme să le numere n-aveau.

              *
O, suflete! Doinește și tresaltă!
Tu, tu ești fericitul din poveste!
Iar râzătorul chip cioplit de daltă
E visul tău ș-a ta domniță este...
Tresaltă, suflete al meu, și cântă!
    De astăzi, n-ai să tremuri singuratec
Și nu vei mai privi, plângând, la stele
Acum ești numai cântec și jăratec
Ca ele viu,  :nemuritor ca ele...
Tresaltă, suflete al meu, și cântă!
    De-acuma, nu t-ei maigândi la moarte,
Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte...
C-un zâmbet, cu o vorbă spusă-alene,
Ea dete somn durerii pământești;
A dat vieții glasuri de sirene
Umplu întreg pământul de povești...
O, suflete al meu! Tresaltă, cântă!

               *
Când fu să plece, ea-mi șopti:
Pe mâne! Dar mâna mea-n a ei mult timp rămâne...
Nici un cuvânt n-a rupt tăcerea sfântă
Doar de departe a răspuns șoptirii
Prelungul fluier al priveghietorii
Pe mâne! Iată șoapta fericirii
Ce mână clipele și mișcă sorii...
Pe mâne! Orișice ungher al firii
Îmi pare că repetă-aceste șoapte.
    Destramă-te mai repede, o, noapte,
În drumul veciniciei!
De ce n-am aripile vijeliei
Să mă înalț la pulberea de stele
Și să le sting, pe rând,
Subt fâlfâirea aripilor mele
Să vie sfântul mâine mai curând!...

...Dar zorii rumenesc: Norocul vine
El poleiește vârful, brazii, coasta,
Și plin de vis s-apropie de mine...
De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta!
Orice dureri de pe pământ aș stânge:
Aș izbucni în cântece divine,
Să-mpart la toată lumea care plânge
Salutul unei fericiri ce vine...

Fii tare, inimă! Norocul vine...

5 martie 2015

Din depărtare - Panait Cerna

Subbotina Anna Art

Nu ți-am vorbit vreodată, și pe ferești deschise
Nu ți-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nțelese...
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte și la alții bogata ei lumină?...

Nimic nu știu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ți culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viața-mi și uit că mi-ești străină...
Ce vrea și unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!...
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.

Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn... nu pot...
Și-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Și ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă...
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Și sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăți privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte...

Dar azi, îmi ești departe – Te fură alte zări
În țara primăverii și-a veșnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Și-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut...
Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu,
Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licărește îndepărtatul geam
Și nu-mi mai ieși în cale și doar atât ceream...

Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă...
Tu arde-aceste rânduri și cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – și cum moare...
E flacăra ce-n taină ființa-mi pustiește,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot crește...

O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Pălește aiurită, ca visurile mele,
Mișcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la țara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină...
Și iată!... steaua cade spre țărmurile-acele,
De parcă se-nfrățește cu dorurile mele...
Ea-ți aduce o solie de plâns și de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc...


23 ianuarie 2015

Vârful cu Dor - Panait Cerna

Linda Wilder Art 

Ce viu sclipesc sub cer Bucegii !
Numai eternul Vârf cu Dor,
Înstreinat de lumea noastră,
Se pierde-n taina unui nor.

Zadarnic razele de soare
Vor să destrame vălu-i greu
Zadarnic cearcă să-l pătrunză
Și sufletul, și ochiul meu.

El înde el petrece singur,
Ca geniul și gândirea lui -
Nu-l mișcă vuitele vremii,
Nici rugăciunea nimănui.

Târziu, când ți-a pierit nădejdea,
Te lasă-o clipă să-l admiri,
Măreț din vălui-i se arată
Adânc uimitelor priviri.

Și-ncetse-nchide iar în taina-i
Neîmpărtășită nimănui,
Tăcut și mândru ca un rege
Gelos de maiestatea lui.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...