Noapte – Panait Cerna

ChristopherClarkArt

N -ai somn, în astă noapte de-așteptare!...

Nici pace n-ai: din soarele de ieri,

O rază, un mănunchi de scânteieri,

A-ntârziat în ochi, tremurătoare

Și nu se-nchid pleoapele-arzătoare...

    Ți-i inima numai de visuri plină...

Ca-ntr-o biserică strălucitoare,

Când se aprind făcliile la denii,

Așa, deodată, s-a făcut lumină,

În sufletul neadormit pe care

Se scutură un stol de dulci vedenii...

Iar amintirea prinde să deșire

O tânără poveste de iubire:

    Era-n amurg. Pe drum, nici o vieață...

Doar doi înfiorați, în pasuri line,

S-au strecurat subt plopul cel înalt

Ș-atât de-aproape se priveau în față,

Că fiecare se vedea pe sine. În ochii celuilalt.

    Dar ochii ei curând în jos căzură...

Întâi a sărutat-o el pe gură:

De-a pururi gura dulce, ca de-albină,

Să înflorească-n zâmbet de lumină!...

Apoi din nou pe gura ce sta mută:

Să spuie numai vorbe dulci și glume!

Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume

Decât pe fericitul ce-i sărută!...

Pe urmă? N-a fost vis, ci o furtună

Ce zguduie adânc, adânc răsună...

Orbi, fericiți, în clipele acele

Erau biruitorii sorții grele,

Tot mai aprinse sărutări își dau

N-aveau răgaz să cugete la ele,

Nici vreme să le numere n-aveau.

              *

O, suflete! Doinește și tresaltă!

Tu, tu ești fericitul din poveste!

Iar râzătorul chip cioplit de daltă

E visul tău ș-a ta domniță este...

Tresaltă, suflete al meu, și cântă!

    De astăzi, n-ai să tremuri singuratec

Și nu vei mai privi, plângând, la stele

Acum ești numai cântec și jăratec

Ca ele viu,  :nemuritor ca ele...

Tresaltă, suflete al meu, și cântă!

    De-acuma, nu t-ei maigândi la moarte,

Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte...

C-un zâmbet, cu o vorbă spusă-alene,

Ea dete somn durerii pământești;

A dat vieții glasuri de sirene

Umplu întreg pământul de povești...

O, suflete al meu! Tresaltă, cântă!

               *

Când fu să plece, ea-mi șopti:

Pe mâne! Dar mâna mea-n a ei mult timp rămâne...

Nici un cuvânt n-a rupt tăcerea sfântă

Doar de departe a răspuns șoptirii

Prelungul fluier al priveghietorii

Pe mâne! Iată șoapta fericirii

Ce mână clipele și mișcă sorii...

Pe mâne! Orișice ungher al firii

Îmi pare că repetă-aceste șoapte.

    Destramă-te mai repede, o, noapte,

În drumul veciniciei!

De ce n-am aripile vijeliei

Să mă înalț la pulberea de stele

Și să le sting, pe rând,

Subt fâlfâirea aripilor mele

Să vie sfântul mâine mai curând!...

...Dar zorii rumenesc: Norocul vine

El poleiește vârful, brazii, coasta,

Și plin de vis s-apropie de mine...

De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta!

Orice dureri de pe pământ aș stânge:

Aș izbucni în cântece divine,

Să-mpart la toată lumea care plânge

Salutul unei fericiri ce vine...

Fii tare, inimă! Norocul vine...