Sunt un om liber - Giovanni Papini

Ryszard Tyszkiewicz Art

Sunt un om liber, am nevoie de libertate, simt nevoia să fiu singur, trebuie să rumeg în mine însumi rușinile și tristețile mele, să mă bucur de soare și de pietrele de pe stradă, fără să fiu însoțit și fără să mi se vorbească, numai cu muzica inimii mele.

Giovanni Papini, în Un om sfârșit

Viață închisă în sine - Giovanni Papini

Rendy Oktareza Art

Și mi se strânge inima 

gândindu-mă la toate acele zile moarte, 

la acei ani nesfârșiți,

 la viața aceea închisă în sine,

 la acea tristețe fără temei,

 la nostalgia aceea de neînlăturat 

după alte ceruri și alți tovarăși.

Giovanni Papini, în Un om sfârșit

Patria frățească a lui Giovanni Papini

             Foto de Sandra Cunningham

Nu acceptam realitatea: nu există alte cuvinte mai precise pentru a exprima dezgustul meu de lumea fizică, umană, raţională, care mă strivea şi nu lăsa destul aer şi spaţiu aripilor mele neliniştite. Şi totuşi nu sunt cele pe care le-aş dori – nu spun, nu limpezesc totul. Nu voiam această realitate, pentru că voiam alta (mai pură, mai perfectă, mai angelică, mai divină), şi mă străduiam neobosit ca mult aşteptata lume spirituală şi armonioasă să se ivească odată, ca statuia pe care creierul a văzut-o şi a dorit-o, din blocul brut abia desprins din minte. Nu acceptam realul obişnuit, superficial, pentru că voiam un real mai bun, mai adevărat, mai adânc, negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi îndrepta ochii, dorinţa, întregul suflet spre un viitor mai demn şi minunat.

         Dar chiar spunând toate astea, n-am spus totul:  există în mine un fel de remuşcare pe care n-o pot ocoli. Neg trecutul – dar oare nu în trecut se află marile spirite, fraţii îngropaţi, dar totuşi vii şi prezenţi, care m-au consolat în anii singurătăţii şi ai exodului, care mi-au arătat căile eliberării, mi-au oferit gândurile, imaginile şi cuvintele care reprezintă în modul cel mai fidel adevăratul meu eu, care m-au făcut, mic sau mare, oricum voi fi, cel care am fost şi cel care sunt? Oare nu sunt ei tovarăşii insomniilor mele, cei care m-au întărit în răgazul dintre două bătălii şi m-au însufleţit în toiul lor, umbrele încurajatoare ale celor mai frumoase zile? Numai lor le datorez repulsia faţă de mediocri, aspiraţia spre perfecţiune, eroica nemulţumire, primele îndemnuri spre înălţimi, instrumentele de lucru şi armele de luptă, tăişul nimicitor şi ideea însăşi despre o lume celestă, despre o beatitudine neîmpovărată şi nemurdărită. Cum aş putea să-i neg fără a mă nega pe mine însumi şi ce e mai bun în viaţa mea?

         Şi, de fapt, îi acceptam – dar ce spun? – îi   căutam chiar, cu o dragoste mai mare decât cea a fiului pentru părintele său iubitor, cu o duioşie mai mare decât cea a unui frate faţă de fratele său mai vârstnic. Morţii aceştia şi aspiraţiile mele, morţii aceştia şi arborii mei, morţii aceştia şi spiritul meu cercetător. Contradicţie? Deloc.

         Partea aceea a trecutului (oamenii, morţii, maeştrii şi aliaţii mei) era tocmai cea care mă făcea să dispreţuiesc tot restul, îmi dădea curaj şi mă sfătuia cum să scap de el. Acceptam doar atât cât să-mi facă de neacceptat ceea ce rămânea. Îi iubeam pentru că mă incitau la ură, îi căutam pentru că mă ajutau să evadez.

         Dar ce nevoie am de astfel de scuze? Dacă stau să mă gândesc, acestea sunt pretextele postume ale unei simpatii spontane şi abia înmugurite. Mă simţeam bine cu ei, numai cu ei, vedeam lumea prin ochii lor de vizionari, gândeam pe măsura sugestiilor date de ei, îmi erau necesari asemenea pâinii, cerului, apei, asemenea tuturor lucrurilor frumoase, pure, optime, care nu costă nimic şi fără de care nu se poate trăi. Într-un cuvânt, îi iubeam mai mult decât se poate iubi o femeie, pentru că în femeie găseşti un singur chip şi un singur suflet, în timp ce ei îmi ofereau zece suflete, o mie de suflete: un suflet pentru bucurie şi unul pentru durere, unul pentru depăşirea de sine şi unul pentru sfinţenie. Îi iubeam nebuneşte, în neştire, peste măsură. N-am spus oare că am căutat întotdeauna măreţia? Că am vrut întotdeauna – mic, josnic şi nebun, cum voi fi fost – să fiu mare, să devin mare? Numai împreună cu ei, cu geniile, cu cei mari puteam să regăsesc şi să simt elanul care mă purta spre înălţimi, deasupra turmei animalice din vale. Ei îmi dădeau singura mea hrană, îmi îndreptăţeau fiecare instinct, mă înviorau când eram gata să amorţesc, îmi surâdeau cu ochii lor morţi din portrete, când strângeam între degetele mele uscate pana care alerga pe hârtie urmărind, cu un scris lăbărţat, firul unei idei sau glasul unei fantasme.

         Îi simţeam atât de apropiaţi, încât îi credeam cu totul ai mei, iar spiritele lor mi se păreau atât de vii, că nu-i priveam ca pe nişte morţi, iar dacă mi-aduceam aminte că trupurile lor sunt cenuşă şi pulbere şi că vocile lor sunt mute pentru totdeauna, simţeam durerea de a-i fi pierdut prea devreme, de a nu-i fi cunoscut. Niciodată n-am urât moartea mai mult ca în asemenea clipe. Şi n-am iubit nici un om în carne şi oase ca pe acele cadavre celebre, acoperite de lespezi şi secole. Câteodată mi se părea că sunt alături de mine, în odaie, sau că-i întâlnesc pe drumurile cele mai plăcute, de-a lungul fluviilor năvalnice sau al zidurilor coşcovite, şi am încercat să le vorbesc, să le mărturisesc întreaga mea patimă de îndrăgostit singuratic. Dar ei mă priveau în tăcere şi dispăreau dacă mă apropiam.

         Cărţile din care am aflat prima dată despre iubirile, gândurile şi necazurile lor le văd parcă şi acum, cu forma, culoarea şi desenul literelor, chiar şi petele, şi îndoiturile paginilor, şi nu le voi uita niciodată. Sunt cu totul altceva decât fleacurile sentimentale ale iubirilor apuse! Sunt adevărate relicve, amintirile celei mai frumoase vieţi pe care am trăit-o: cărţulii ieftine, prost tipărite şi pline de greşeli, colecţii uniforme la preţul de câţiva gologani volumul, broşuri cumpărate de la anticari, toate pătate cu cerneală şi mâzgălite cu creionul, cu copertele rupte şi roase, tomuri masive, legate în piele şi păstrate aparte, ca nişte lucruri sfinte.

         Mi-aduc aminte chiar şi locurile şi clipele în care m-am îmbătat de prezenţa lor, le-am simţit alături, ale mele şi mi-au apărut în lumina cea mai puternică şi mai strălucitoare. În amintirea mea Dante e legat de dimineţile unei veri petrecute pe o răcoroasă bancă de piatră, pe o culme, alături de susurul molcom al unui izvor ce cădea într-un jgheab cu apă tulbure. Pe Shakespeare l-am citit prima dată într-o seară de iarnă, într-o odaie friguroasă şi jalnică, la lumina unei luminări, pe Baudelaire l-am înţeles pe aleile cele mai tomnatice şi mai pustii din Cascine, când Arno îşi înroşea argintul pentru sărbătoarea amurgului, Shelley îmi aminteşte de o potecă ce trecea prin mijlocul unor crânguri primăvăratice de salcâmi şi frasini, unde am rostit cu glas tare cele mai îndurerate blesteme ale lui Prometeu, Taine mă duce cu gândul la sala uriaşă a bibliotecii, la lumina rece a unor mari ferestre colbuite peste care fulgerau, din când în când, zboruri de porumbei albi, m-am încleştat cu Unicul lui Stirner pe banca de cărămidă din piaţeta unei biserici, năpădită de iarbă şi miros de tămâie arsă, apoi pe vârful unei coline, la umbra aerată a unui tei rămuros; şi am declamat pasaje întregi din Zarathustra îndărătul unui zid de pietre improvizat de mine, ca să mă apăr de vânt, lângă coliba unor păstori, pe culmile singuratice şi ierboase ale muntelui Pratomagno.

         Dar nu numai aceştia au fost tovarăşii veghilor retrase, ai hoinărelilor îngândurate şi ai superbelor clipe de odihnă printre copaci şi sub bolta cerească. Nu vă uit pe niciunul dintre voi, iubiţi adevăraţi ai celor optsprezece, douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, unul câte unul îmi treceţi pe dinainte, aducând aminte inimii mele o dată, un loc, un vers, o idee. Cu voi toţi am o socoteală de încheiat, o datorie pe care o plătesc acum, din când în când, silindu-mă să transmit altora măcar o scânteie din spiritul meu, pe care l-aţi hrănit şi l-aţi înviat. Vouă mai ales, poeţilor, vă datorez faptul că m-aţi purtat, ca Satana, pe culmile munţilor, şi mi-aţi şoptit la ureche: Iată – toată această bogăţie, prospeţime şi frumuseţe poate fi a ta, numai să izbuteşti s-o vezi şi s-o înţelegi! Ţie, părinte Dante, îţi datorez dorul meu de para-disuri şi pornirea aprigă, plebeiană a unor indignări generoase; ţie, frate al meu Leopardi, voluptatea durerii neocolite, precum şi vederea limpede şi nemiloasă a ridicolelor infamii omeneşti; ţie, Shelley, inimă a inimilor, înecat ca un zeu în marea mea – patetica însufleţire a naturii, rafinamentele somptuoase ale unei lumi aurite şi nula faţă de titanii învinşi; ţie, fratern Baudelaire, gustul pervers, de neuitat, pentru blesteme şi pentru abisurile fără scăpare şi fără cer ale mizerabilei vieţi a cărnii, şi extatica transfigurare a josniciei cotidiene; ţie, Heine, râsul strident al tristeţii care nu vrea să se lase surprinsă şi stiletul înfipt cu voioşie în burta paiaţelor din felurite mitologii; ţie, Walt Whitman al primei mele copilării, răsuflarea amplă a mării, a mulţimilor, a vieţii omeneşti, îmbrăţişarea înfiorată şi generoasă a oricărei fiinţe şi a oricărui popor; ţie, Carducci din Maremma, izbucnirile de leu fără odihnă şi plăcerea vârtejurilor vijelioase, a revoluţiilor până la capăt, dorinţa de-a vedea Diane bătăioase şi măreţia Italiei. Dar oare pot să spun ce-i datorez lui Shakespeare, ce-i datorez lui Goethe? Oare ei au fost numai poeţi, autori de drame, de tragedii şi de mistere? Oare nu m-au purtat ei în lumi inedite, pe cele mai vaste scene, printre idei care au căpătat trup şi suflet, dispute de eroi, insule miraculoase şi fericite? Şi oare nu de la ei am învăţat că viaţa e vis şi că visul e realitate, că glndurile cele mai grave, mai înfricoşătoare, mai fulgerătoare nu se găsesc în cărţile filosofilor? N-am vorbit oare de nu ştiu câte ori cu Hamlet şi n-am pornit în căutarea vieţii adevărate împreună cu doctorul Faust? N-au fost, şi unul, şi celălalt, mădulare vii şi intime ale fiinţei mele?

         S-au întâlnit poate cu Don Quijote şi cu Idiotul, şi uneori cu Julien Sorel şi cu Peer Gynt, şi adesea cu doctorul Teufelsdrockh ¹, în tovărăşia lui Didim Chierico² şi Filippo Ottonieri³. Ei sunt cei care m-au făcut, cei care mă susţin, cei care mă îndrumă. De la Cervantes am luat sfânta nebunie a idealului şi dispreţul pentru sănătatea vulgară a nenumăraţi Sancho; de la Dostoievski – sfânta nebunie a iubirii pentru cei nenorociţi şi vraja funestă a tragediilor lăuntrice; de la Stendhal -stoicismul omului care vede cu luciditate lucrurile acestei lumi, înclinaţia spre sfială în faţa tainei; de la Ibsen – respectul, căutarea şi apărarea propriei persoane; de la Carlyle – revelaţia spiritului sub simbolul şi haina care-l îmbracă, regăsirea afirmaţiei în negaţie; de la cei doi fraţi ai mei italieni – spiritul melancolic şi contemplativ care cu greu îşi stăpâneşte plânsul.

         Dar de ce să nu-mi amintesc, înainte de alţii, de Poe, care m-a îndrumat spre labirintul spaimelor? De Novalis, care m-a cucerit cu misticismul puterii? Şi de filosofi? De Platon: efebi frumoşi, bătrâni subtili, mituri şi sofisme, banchete şi porticuri pe ţărmul mării. De Berkeley: Hylas şi Philonous care distrug idei generale şi materie în ceaţa matinală a unui parc englezesc. De Schopenhauer: descoperirea gândirii şi a durerii, a voinţei şi a renunţării. De Nietzsche: soare şi distrugere, munţi albi, plini de nobleţe şi dansul hohotitor al geniului eliberat. De Stirner: anarhie dialectică, singurătate cumplită, evanghelia egoismului şi elocventa rebeliune extremistă a timidului. Dar mai presus de alţii i-am iubit, dintre gânditori, pe distrugătorii trecutului, pe cunoscătorii fără prejudecăţi ai oamenilor, pe dezamăgiţii eroici şi liniştiţi, pe cei care zgârie frescele idealismului pentru a lăsa să se vadă găurile tencuielii şi îndepărtează pojghiţa de argint pentru ca plumbul să fie plătit la adevărata lui valoare. Pe naţionaliştii riguroşi, pe cei lipsiţi de idealuri, pe vameşii intelectuali ai umanităţii, în special, pe francezi: înţeleaptă şovăire a lui Montaigne, vulcanica strălucire a lui Diderot, schematismul limpede şi însufleţit al lui Taine, chiar şi scepticismul plin de veselie al lui Voltaire, politeismul moral al lui Chamfort⁴ şi cinismul naturalist al lui Remy de Gourmont⁵.

         Aceasta era lumea mea, adevărata mea patrie şi societate frăţească. În această cetate divină a sufletului, munţii lui Leonardo slujeau ca fundal, eroii lui Michelangelo, trişti chiar şi când erau victorioşi – ca monumente, iar luminile şi tenebrele lui Rembrandt – ca tablouri. Şi se auzeau uneori cadenţele solemne ale sonatelor lui Bach, timpii cei mai pasionaţi ai lui Beethoven şi motivele eroice din corurile lui Wagner. Numai între aceste gânduri, imagini şi sunete simţeam că lumea e vrednică de mine

 Giovanni Papini, în Un om sfârșit

1.     Personaj fictiv din lucrarea Sartor Resartus (1832) a eseistului, autorului satiric şi istoricului scoţian Thomas Carlyle (1795-l881). (n. r.)

2.     Pseudonim al scriitorului italian Ugo Foscolo (1778-l827). (n. r.)

3.     Personaj din lucrarea Detti memorabili di Filippo Ottonieri a poetului italian Giacomo Leopardi (1798-l837). (n. r.)

4.      Nicolas de Chamfort (174l-l794) – moralist şi pamfletar francez, autor de comedii şi poeme. (n. r.)

5.     Remy de Gourmont (1858-l915) -scriitor francez, unul dintre întemeietorii revistei Mercure de France, în paginile căreia a fost promovat curentul simbolist, (n. r.)

Lumea întreagă, ca parte a eului - Giovanni Papini

Charles Dwyer Art

Lumea întreagă nu era decât o parte a eului meu: de mine, de simţurile mele, de mintea mea depindea existenţa ei. Datorită mişcărilor mele lucrurile apăreau şi dispăreau. Când îmi îndreptam atenţia asupra lor apăreau. Când le întorceam spatele se risipeau din nou. Dacă închideam ochii, toate culorile mureau, dacă îmi astupam urechile, nici un sunet, zgomot sau armonie nu mai rupea tăcerea spaţiului. Şi ultima consecinţă: când voi muri, întreaga lume va fi nimicită. O ultimă îndoială mai rămânea: oare voi muri ca toţi ceilalţi? Sunt în stare să concep faptul că mintea mea va înceta să gândească?

Şi oamenii! Umbre trecătoare pe ecranul sensibilităţii mele, fantasme evocate de voinţa mea, marionete pretenţioase ale teatrului meu interior: ce distracţie grozavă! Acum mi se păreau şi mai de nimic, şi mai caraghioşi ca înainte, cu toată agitaţia lor! Mergeam prin mijlocul lor şi mă gândeam: „Uită-te la ei, îşi închipuie că trăiesc, că există prin ei înşişi, mai mult chiar – sărmani naivi – că sunt nemuritori! Nu ştiu că nu sunt decât nişte figurine grăbite pe retina mea, amintiri sau aşteptări neînsemnate ale sufletului meu, stropi inconsistenţi dintr-un fluviu de imagini care-şi are izvorul şi vărsarea în mine, numai în mine”. Treceam mai departe: iată-i din nou scufundaţi în nimic, şi totuşi înaintând satisfăcuţi, ca şi când ar avea în faţă o viaţă plină şi nesfârşită.

Privindu-i, zâmbeam şi nu-i mai uram: chiar şi cea mai măruntă suferinţă în faţa nedreptului lor dispreţ dispărea. Nu mai eram o victimă: acum mă simţeam stăpân şi dominator – singura fiinţă vie dintr-o piaţă plină de umbre. Neobosit, eram creator şi distrugător, iar lumea îmi stătea la picioare, ca şi când aş fi putut s-o refac cu totul altfel sau s-o sorb din nou dintr-o suflare. Încercam uneori o asemenea beţie metafizică la gândul acesta, încât mi se părea că nu mai sunt acel mărunt eu însumi pe care-l suportam înfiorându-mă, ci că m-am transfigurat dintr-odată, devenind uriaş, aproape un zeu care iese pe neaşteptate din găoacea meschină a unui om.

Giovanni Papini, în Un om sfârșit

Prietenie cerebrală - Giovanni Papini

Nu simţi ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastră din vremea aceea? Nu mai ştiu dacă în amintirea ta sunt viu şi prezent, aşa cum eşti tu într-a mea. Nu ştiu dacă îţi dai seama că tot ce e mai bun în viaţa noastră a început atunci, nu mai înainte, şi că tocmai în anii aceia sufletul nostru şi-a dăltuit pentru totdeauna trăsăturile şi şi-a măsurat lungimea aripilor.
Suntem deopotrivă alături şi departe, prietene, eu nu ştiu nimic despre tine, iar tu nu mai ştii nimic despre mine.

Dar când te revăd aşezat în faţa meselor mari şi mâzgălite ale bibliotecii, în dimineţile şi după-amiezile de muncă pătimaşă, aplecat peste cărţile deschise, peste hârtia pregătită pentru scris şi aud din nou glasul tău care mă întreba sau îmi răspundea ceva (trăgeam cu coada ochiului în jur, pentru ca omul sever care se plimba în sus şi-n jos să nu bage de seamă flecăreala noastră ne-permisă), atunci înţeleg totul, iar tu redevii al meu, întocmai ca în acele zile îndepărtate ale neliniştitei noastre vegheri.

Sau când mergeam să luăm cafeaua, seara târziu, şi ne aciuam la ultima măsuţă, în cel mai retras colţişor al unei încăperi din fier şi sticlă a marii berării? Ţi-aduci aminte cum treceam muţi, dispreţuitori şi solemni, înfăşuraţi în mantale negre, pe lângă mesele familiilor cu stare, pe lângă filistinii singuratici care mureau de plictiseală, hipnotizaţi de paharele goale, în rânjetele tinerilor eleganţi, vulgari ca nişte slugoi? Cu ce mulţumire ne retrăgeam acolo, în spate, ca să bem cafeaua fierbinte şi proastă, să recapitulăm izbânzile din ziua aceea, să comentăm trecutul şi viitorul, nenorocirile de pe pământ şi speranţele din cer! Câte cărţi n-am sfârtecat, câte idei n-am descoperit, câte glorii n-am strivit, câte sisteme n-am desfiinţat, câte indexuri şi prefeţe de opere n-am scris, câte paradoxuri n-am pus în circulaţie şi câte vârfuri de săgeţi n-am ascuţit! Fără absint şi fără şampanie! Beţia noastră, ca şi divina tinereţe, era o beţie fără vin, o orgie fără femei, o sărbătoare fără muzică şi dans. Era triumfătoarea dezgropare zilnică a eului nostru, a celui mai intim şi mai adevărat eu al nostru, revelarea, înnoirea permanentă a inteligenţei noastre de lirici ai conceptului şi de exploratori ai adâncimilor.

Ne-am descoperit împreună pe noi înşine şi tot împreună am descoperit gândirea. Eu ţi-am dezvăluit ţie sufletul tău, iar tu mi-ai făcut cunoscut mie sufletul meu. Împreună am crezut totul şi am negat totul: am construit şi am dărâmat. Mână în mână am căutat adevărul, am devorat cărţile şi am zdruncinat gloriile cele mai incontestabile. Ne-am eliberat în aceeaşi clipă de credinţa părinţilor, de idolii tribului, de ochelarii de cal ai celor fricoşi. Am dormit în acelaşi pat şi am mâncat la aceeaşi masă, am însemnat, în aceleaşi cărţi, aceleaşi pagini.

Totuşi prietenia noastră n-a avut nimic dulceag, nici efeminat, nici patetic, nici – de ce n-am spune-o?– cordial. A fost prietenia a două creiere trudite, nu corespondenţa simţămintelor de iubire a două inimi ce se mărturisesc.

Nu ne-am sărutat niciodată, nu am plâns împreună nici măcar o singură dată şi niciunul dintre noi nu i-a destăinuit celuilalt secretele cele mai scumpe ale pasiunilor sale. Când te-ai îndrăgostit, am aflat de la alţii, am descoperit anunţul căsătoriei tale în Corriere della Sera. Nu degeaba am citit cu atâta fervoare Roşu şi Negru şi Moartea lupului !

Da, trebuie s-o recunoşti: prietenia noastră n-a fost ca toate celelalte. Cu totul cerebrală, cu totul intelectuală, cu totul filosofică, a avut totuşi înflăcărările şi furtunile apropierii dintre două inimi. Şi, de altfel, nici nu sunt sigur că inima n-a jucat chiar nici un rol în ea. Eu nu sunt numai un creier. Nu simţi câtă nostalgie e în aceste amintiri, în aceste evocări ale unei fericiri irecuperabile? Oare de ce acest trecut de lecturi, excursii şi colocvii – acest trecut simplu şi intim de muncă şi de tăcere – mă mişcă mai mult decât amintirea unei iubiri? De ce simt încă pentru tine o duioşie niciodată mărturisită, niciodată manifestată, pe care n-am dezvăluit-o nicicând în gesturi şi n-am exprimat-o în scrisori? Nu, de fapt, nu sunt deloc sigur că inima n-a avut aici nici un rol. 

Tu singur, probabil, ai putea s-o spui, dar n-am să-ţi cer asta. Nu vreau s-o spui: să fie încă unul din acele secrete (ultimul!) care făceau mai pură virila noastră înfrăţire.

Giovanni Papini, în Un om sfârșit

Fără copilărie

Da, e-adevărat: eu n-am fost copil. Am fost un moş şi un râios gânditor şi ursuz. Încă de pe-atunci cea mai bună parte a vieţii mele se afla în mine. Încă de pe-atunci, lipsit de orice căldură şi bucurie, mă ascundeam, mă linişteam în mine însumi, în reveria lacomă, în solitara rumegare a lumii reîntregite prin eu. Nu le eram plăcut celorlalţi, iar ura m-a îngrădit în singurătate. Singurătatea m-a făcut şi mai trist, şi mai antipatic; tristeţea mi-a strâns inima şi mi-a ascuţit mintea. Firea mea diferită m-a îndepărtat chiar de cei mai apropiaţi, iar despărţirea m-a făcut şi mai diferit. Încă de pe acest prag al vieţii am învăţat să gust bărbăteasca plăcere a acelei infinite şi nedefinite melancolii care nu doreşte uşurări şi consolări, ci se mistuie în ea însăşi, fără nici un scop, creând încetul cu încetul acea obişnuinţă a vieţii interioare şi solitare, care ne îndepărtează pentru totdeauna de oameni.

  Nu. Eu n-am ştiut niciodată ce e copilăria. Nu-mi aduc aminte deloc să fi fost copil. Mă revăd mereu sălbatic şi îngândurat, însingurat şi tăcut, fără un zâmbet, fără nici o izbucnire de adevărată plăcere. Mă revăd palid şi uimit, ca în primul portret.

Giovanni Papini, în Un om sfârşit

Am adunat din lecturile mele.... - Giovanni Papini

Am adunat din lecturile mele toate elanurile poeţilor, replicele dramaturigilor, înţepăturile oratorilor, dojanele predicatorilor, aforismele filosofilor adevăraţi sau numai pe jumătate adevăraţi,  în care se găseau, voalate sau nu, demonstrate sau deplânse, inutilitatea existenţei, precăderea răului, tristeţea visurilor spulberate, a iluziilor rănite; jalea după trecutul care nu se mai întoarce; disperarea care dărâmă şi mutilează sufletul, când ai dat ocol vieţii de jur împrejur - insulă efemeră şi abia luminată în nemărginitul vârtej al neantului. Am adunat astfel un morman funebru de durere preschimbată în verb, în care se găseau îngrămădite la un loc distihurile, paradoxurile, tânguirile şi regretele unor oameni îndepărtaţi în timp, în spaţiu şi spirit, ca un cor chinuit al nemulţumirii omeneşti. 

Giovanni Papini, Un om sfârşit