Elogiul tăcerii - Emil Cioran

Federico Bebber Art

 
 A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decît tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decît îşi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
    Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte într-o nuditate stearpă şi respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistenţă expresivă, ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton şi egal, neputînd în nici un fel să excite nuanţele vieţii sufleteşti, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îţi pare inutil să-ţi mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere cresc în agitaţia sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te-ai frămîntat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme sfîrşeşti prin a găsi în tăcere singura realitate şi singura formă de expresie, şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă că n-a văzut totul.

Emil Cioran, în Pe culmile disperării

Extazul - Emil Cioran

Extazul este un salt infinit peste corp. Câte mărturisiri n-am putea cita, din care răsare cu o evidență zdrobitoare depășirea completă a corpului ? Confesiunile sfinților nu sunt decât etapele unor conștiințe în luptă cu corpul și înfrângerea lui finală. Dar nu acest conflict este revelator, deoarece fiind intenționat, el este lipsit de dramatim, ci regăsirea corpului. Sunt transporturi mistice care uneori au o lungă durată, țin zile întregi. Sufletul, într-o permanentă încordare, și ființa, ieșind din sine pe urmele sufletului, uită de aderența lor la trup. Flăcările interioare subtilizează în așa măsură rezistențele fizice încât din ființă nu mai rămâne decât imaterialitatea extazului. Încetând înalta frecvență a transporturilor extatice, începe revenirea la datele comune, cu menirea de a regăsi un corp pe care-l uitase. Toți sfinții se plâng de regăsirea corpului, adică de prăbușirea  din extaz.

Emil Cioran,  în Lacrimi și sfinți

Apropierea de moarte - Emil Cioran

Obiectiv, toți muritorii sunt în fiecare clipă egal apropiați de moarte. Nu este niciunul care să nu se poată stinge în orice moment. Subiectiv - și numai așa importă - unii sunt apropiați până la identitate, pe când alții n-au întâlnit-o niciodată. Moartea obiectivă, din afara lui Rilke, nu mai are nicio semnificație. Tot așa la Novalis. Dar, în definitiv, nu există poet care să fi murit numai o dată.

Emil Cioran, în Lacrimi și sfinți

Ochii inimii - Emil Cioran

Ochii nu văd nimic. De aceea o înțeleg prea bine pe Caterina Emmerich când ne spune că ea vede prin inimă! Acesta este văzul sfinților. Și atunci cum să nu vadă ei mai mult decât noi care înregistrăm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecția este singurul proces de cunoaștere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.

Ochiul poate mări; în inimă totul este mare. Și înțeleg și pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se că nici frumusețea lumii și nici sfinții n-o pot consola, ci numai Iisus, numai inima lui. Nici misticii și nici sfinții n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…

Emil Cioran, în Lacrimi și sfinți

Renegatul - Emil Cioran

Cel care nu mai poate lua o hotărâre, pentru că, inevitabil toți oamenii au și nu au dreptate, pentru că totul este explicabil și absurd totodată, acela trebuie să renunțe la propriul nume, să-și calce în picioare identitatea și să înceapă o viață nouă, în nepăsare sau deznădejde, sau, de ce nu, să inventeze un alt fel de singurătate, să se expatrieze în vid și să urmeze voia exilurilor – etapele dezrădăcinării. Dezlegat de toate prejudecățile, devine astfel omul inutilizabil prin excelență, la care nimeni nu face apel și de care nimeni nu se teme, pentru că el admite și respinge totul cu aceeași detașare.

(Din renegare în renegare, existența lui se subțiază: mai vag și mai ireal decât un silogism de suspinuri, cum să mai fie o ființă de carne? Fără pic de sânge, rivalizează cu Ideea; s-a despărțit de străbuni, de prieteni, de toate sufletele și de sine însuși; în vinele sale, odinioară turbulente, se odihnește o lumină din altă lume. Desprins de ceea ce a trăit, lipsit de curiozitate față de ceea ce va trăi, dărâmă toate pietrele ce-i mărginesc drumurile și se sustrage reperelor tuturor timpurilor. „Nu mă voi mai întâlni niciodată cu mine”, își spune, fericit să întoarcă împotriva-i ultima-i ură, și încă și mai fericit să o nimicească – prin iertare – ființele și lucrurile.)

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Individualizarea prin tristețe - Emil Cioran

Tristețile noastre ne dau un nume;

pierderile noastre ne instituie posesori ai eului nostru.

Nu suntem noi înșine decât prim suma eșecurilor noastre.

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Singurătatea ființei - Emil Cioran

Viața neputându-se împlini decât în individuație – această ultimă temelie a singurătății –, fiecare ființă este, în mod necesar, singură prin însuși faptul că este individ. Totuși, nu toți indivizii sunt singuri în același fel și cu aceeași intensitate; fiecare se situează pe o treaptă diferită în ierarhia singurătății; la capăt se situează trădătorul: el își dezvoltă calitatea de individ până la exasperare. (...)

Dar există o modalitate mult mai complexă de a trăda, fără referință imediată, fără legătură cu un obiect sau persoană. Astfel să abandonezi totul  fără să știi ce reprezintă acest tot; să te izolezi de mediul tău; să respingi - printr-un divorț metafizic - substanța din care ai fost alcătuit, care te înconjoară și care te poartă.

Emil Cioran, în  Tratat de descompunere

Îngerii reacționari - Emil Cioran

Injustiția guvernează universul. Tot ceea ce se construiește aici, tot ceea ce se desface în el poartă pecetea unei fragilități impure, ca și cum materia ar fi rodul unui scandal în sânul neantului. Fiecare ființă se hrănește cu agonia unei alte ființe; clipele se năpustesc ca vampirii asupra anemiei timpului; lumea e un potir de suspine... În acest abator,  e la fel de zadarnic să-ți încrucișezi brațele sau să-ți scoți sabia.Nici un o superbă dezlănțuire nu ar putea zgudui spațiul sau înnobila sufletele. Triumfurile și eșecurile se succed după o lege necunoscută ce se numește destin, numele la care recurgem când filozoficește săraci, șederea noastră aici sau oriunde ni se pare fără soluție și ca un blestem ce trebuie îndurat, blestem irațional și pe care nu-l merităm.(...)

Iubind  Iraționalul ca pe singura modalitate explicativă, îl privim cum ne împovărează balanța sorții, care nu cântărește decât elementele negative, de aceeași natură. Unde să găsim orgoliul de care avem nevoie spre a provoca forțele ce au hotărât astfel, și care, mai mult încă, sunt iresponsabile de această hotărâre ? Împotriva cui să ducem lupta și încotro să îndreptăm asaltul, când nedreptatea bântuie aerul din plămânii noștri, spațiu gândurilor noastre, tăcerea și stupoarea aștrilor ? Revolta noastră e la fel de rău concepută ca și lumea care-i dă naștere.

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Dorința de zbor - Emil Cioran

De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi ? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă ? Şi nu aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţă ? Simt în mine atât fluiditate, încât mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg.

Ființa cu adevărat singură... - Emil Cioran

Ființa cu adevărat singură nu este cea abandonată de oameni, ci aceea care suferă în mijlocul lor, care-și târăște pustiul în  bâlciuri și își desfășoară talentele de lepros surâzător, de comediant al ireparabilului. Marii singuratici de altădată erau fericiți, nu cunoșteau duplicitatea, nu aveau nimic de ascuns: nu se întrețineau decât cu propria lor singurătate...

Emil Cioran,  în Tratat de descompunere

Și cum ar putea acest suflet să-și găsească liniștea ? - Emil Cioran

Și cum ar putea acest suflet să-și găsească liniștea ? Pe de o parte îl mână voința de a se cufunda în unitatea individuală a inimii și a pământului; pe de altă parte, voința de a absorbi întruna spațiul, dintr-o dorință nesecătuită. Și cum întinderea nu oferă limite, și odată cu ea, sporește înclinarea către noi rătăciri, scopul se îndepărtează pe măsura ce înaintăm spre el. De unde și gustul exotic, pasiunea pentru călătorii, plăcerea pentru a trăi peisajul ca peisaj, lipsa de formă lăuntrică, labirintica profunzime care ne seduce și totodată ne respinge. Între Heimat și Infinit există o tensiune ce nu cunoaște soluție: ești înrădăcinat și dezrădăcinat în același timp, neputând găsi un compromis între propriul tău cămin și depărtare. (...)

Să fii smuls din pământ, exilat în durată, rup de rădăcinile tale nemijlocite, înseamnă să dorești o reintegrare în izvoarele originale de dinaintea despărțirii și a sfâșierii. Nostalgia este tocmai faptul de a te simți veșnic departe de o casă a ta; și, în afara proporțiilor luminoase ale Plictisului, și a postulării contradictorii: Infinit și Heimat, ea capătă forma întoarcerii către finit, către imediat, către un apel terestru și matern. Ca și spiritul, inima făurește utopii: și din toate, cea mai ciudată e cea a unui univers natal, unde te poți odihni de tine însuți, a unui univers – pernă cosmică pentru toate ostenelile noastre.

În aspirația nostalgică, nu dorești ceva palpabil, ci un fel de căldură abstractă, eterogenă timpului și apropiată unui presentiment paradisiac.

Emil Cioran, în  Tratat de descompunere

Civilizație și frivolitate - Emil Cioran

Nimeni nu ajunge de la bun început la frivolitate. Este un privilegiu și o artă; e căutarea superficialului de către cei care, dându-și seama de imposibilitatea oricărei certitudini, sunt dezgustați; este fuga departe de abisuri, care, fiind în mod firesc fără de fund, nu pot duce nicăieri.

Rămân totuși aparențele: de ce nu le-am înălța până la nivel unui stil ? Astfel poate fi numită orice epocă inteligentă. Omul ajunge să găsească mai mult farmec în expresie decât în sufletul care o poartă, în grație decât în intuiție; emoția însăși devine șlefuită. (...)

Astfel, frivolitatea este antidotul cel mai eficace pentru răul de a a fi ceea ce suntem; prin ea înșelăm lumea și ascundem caracterul indecent al profunzimilor noastre. Fără artificiile ei, cum să nu regreți că ai un suflet ? Ce infern sunt pentru ceilalți singurătățile noastre epidermice ! Dar tot pentru ei, și uneori pentru ei înșiși, ne inventăm aparențele.

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Exist, simt și gândesc...- Emil Cioran

Exist, simt și gîndesc după voia clipei  - și fără voia mea. Timpul mă înființează; mă opun lui zadarnic - și sînt. Prezentul meu nedorit se desfășoară, mă desfășoară; neputînd să-i poruncesc, îl comentez; sclav al gîndurilor mele, mă joc cu ele ca un bufon al fatalității.

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Genealogia fanatismului - Emil Cioran

În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însuflețește, proiectându-și în ea flacăra și nebunia. (...) Așa se nasc ideologiile, doctrinele și farsele însângerate.

Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubește peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă refuză. Orice intoleranță, orice intransigență ideologică sau prozelitism dezvălui fondul bestial al entuziasmului. Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în zeu, consecințele sunt incalculabile.

Emil Cioran, în Tratat de descompunere

Semnificația cuvintelor pentru Beckett - Emil Cioran

Hans-Peter Amherd Art 

…Cuvintele – cine le-a iubit mai mult decât el? Cuvintele care sunt prietenii și singurul lui reazem. El, care nu se prevalează de nici o certitudine, în mijlocul lor îl simți de neclintit. Crizele lui de descurajare coincid desigur cu momentele când încetează să creadă în ele, când se crede trădat, părăsit de cuvinte. În lipsa lor rămâne golit, nu-și mai găsește locul. Regret că nu am însemnat și numărat toate pasajele în care le pomenește, în care se apleacă deasupra lor – „picături de tăcere străbătând tăcerea”, cum se spune despre cuvinte în Inomabilul. Simboluri ale fragilității preschimbate în temelii indestructibile.

Emil Cioran - în Exerciții de admirație

Impenetrabilul Beckett - Emil Cioran

Pentru a-l descifra pe Beckett, acest om separat, ar trebui să medităm la expresia „a se ține deoparte”, deviză tacită a fiecăreia din clipele sale, la singurătatea și îndârjirea subterană presupuse de ea, la esența unei ființe răzlețite, ce stăruie într-o muncă tenace și fără sfârșit. Se spune în budism că cel ce năzuiește spre iluminare trebuie să fie la fel de înverșunat ca „viermele ce roade un sicriu”. Orice scriitor autentic depune un efort asemănător. E un distrugător care sporește existența, care-o îmbogățește subminând-o.

„Timpul lăsat trecerii noastre prin lume e prea scurt ca să-l irosim cu altceva decât cu noi înșine.” Aceste vorbe ale unui poet se potrivesc tuturor celor ce refuză extrinsecul, accidentalul, oricărui om ce-l refuză pe celălalt. Beckett sau arta inegalabilă de-a fi el însuși. Iar asta fără nici un orgoliu vizibil, fără nici unul din sintagmele inerente conștiinței de a fi unic: dacă nu  ar fi existat cuvântul amenitate, trebuia inventat pentru el. (…)

El nu trăiește în timp, ci paralel cu timpul. Motiv pentru care nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l întreb ce crede despre cutare sau cutare eveniment. E una din acele ființe care te face să realizezi că istoria este o dimensiune de care omul s-ar fi putut lipsi.

Dacă le-ar semăna eroilor săi, și deci succesul i-ar fi cu desăvârșire necunoscut, ar fi exact același om. Lasă impresia că nu vrea să se afirme defel, că-i sunt la fel de străine ideea de reușită ca și cea de eșec. „Ce greu să-l descifrezi ! Și ce clasă poate să aibă !” – Iată ce spun de fiecare dată când mă gândesc la Beckett. Dacă prin absurd n-ar ascunde nici un secret, el tot mi s-ar părea Impenetrabilul însuși.

Emil Cioran, în Exerciții de admirație

Iubind fiinţele nefericite - Emil Cioran

Iubirea  este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. (…) Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-le la alţii, le creşte la mine, pentru că variindu-le în intensitate să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile şi bolile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele, decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de-a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere, nu există adâncime fără o mare renunţare.

Emil Cioran - Cartea amăgirilor

Începutul singurătăţii noastre - Emil Cioran

Toate săruturile pe care nu le-am dat şi toate săruturile pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis şi atâtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au întărit şi nu ne-au pecetluit oare singurătăţile ? Nu ne-au făcut oare luptători exaltaţi atâtea refuzuri ale vieţii ? Şi când noi înşine ne-am refuzat, n-am făcut-o cu mândria şi speranţa altor triumfuri ? Care este începutul singurătăţii noastre, dacă nu o iubire care n-a putut să se reverse şi care este hrana acestor singurătăţi, dacă nu atâtea iubiri închise în noi ? Toată dorinţa noastră de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toată ameţeala în căutarea altor veşnicii şi setea după lumi nesfârşite nu s-au născut din atâtea şi atâtea surâsuri, îmbrăţişări şi săruturi neîmpărtăşite şi necunoscute ? Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva ? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atâţia din noi, individualul, existenţa, că singularităţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor abandonate valurilor. Dar tari sânt singurătăţile noastre, hrănite din atâtea iubiri ce nu s-au realizat, pentru a ne susţine elanul înspre alte lumi şi înspre alte veşnicii.

Emil Cioran, în Cartea amăgirilor

Elogiul tăcerii - Emil Cioran

A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat atât de tare, încât să nu te mai intereseze decât tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sânt decât cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte într-o nuditate stearpă şi respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistenţă expresivă, ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară rămâne ca un murmur îndepărtat, monoton şi egal, neputând în nici un fel să excite nuanţele vieţii sufleteşti, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îţi pare inutil să-ţi mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere cresc în agitaţia sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme sfârşeşti prin a găsi în tăcere singura realitate şi singura formă de expresie, şi cine nu sfârşeşte în tăcere înseamnă că n-a văzut totul.

Emil Cioran - Pe culmile disperării

Simţul psihologic - Emil Cioran

Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe. Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte insă prin a fi sceptic. Este, in acest sfârşit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.

Emil Cioran, în Pe culmile disperării