Toți anii tinereții sale cărase cu spinarea pietre informe,
uitându-și pe rând de prieteni și femei; de la un timp nu mai avu nici rude.
Din locul foarte adânc unde poposise cândva întâmplător, el
nu mai ieșea aproape niciodată; iar ochii lui se scufundau din ce în ce mai
mult în culoarea vânăt-albăstruie a dealului pe care l-a numit Okeanos. Și
ochii lui căpătau tot mai mult această nuanță indecisă.
(…)
Din locul unde odinioară poposise întâmplător, privea și
azi, întocmai ca întotdeauna. Și sub constelații strălucind frenetic, muntele
Okeanos era alb ca varul. Cu privirea împăienjenită de-un vânăt albăstrui, își
vorbise sieși abia auzit:
pierdută’i în ierburi micuţa mea izbă
şi nopţile greierii cântă sub prispă
miros de crăiţe, miros de pelin
o, noapte de august cu cerul de senin
departe de tot rătăcit în adâncuri
am vrut să fiu singur şi iată-mă singur
sub palida boltă e ca un cutremur,
oceane de frunze, oceane de vremuri
Aceasta este istoria unui om despre care se spune că l-a
chemat Okeanos; dar istoria umană se consideră abia la începuturi. Căci într’adevăr, ce pot să însemne şapte
mii de ani ?
