Sub privirea lui Proust – Jérôme Prieur

„Fiecare nou cititor îl inventează pe Proust, dar trebuie să recunoaştem că de-a lungul timpului, epocilor, generaţiilor, împrejurărilor şi chiar al ţărilor, culturilor, anilor-lumină, el este cel care ne inventează pe noi, care ne priveşte. De un secol încoace, ne-am aşezat sub privirea lui. Să fi înţeles, aşadar, tot acest formidabil om ascuns în pînza lui de păianjen? Să fi văzut totul, înregistrat totul, descifrat totul? Ştia înaintea mea ceea ce eu nu ştiu nici măcar să rostesc despre timp, despre iubire, despre gelozie, suferinţă, dorinţă, despre tragedia fiecărei vieţi, a comediei umane şi a horei sale de măşti? Proust suferise toate acestea iar nouă ne-a trebuit atîta timp pentru a-l înţelege la rîndul nostru, pentru a-l crede…“ – Jérôme Prieur

Pictură de Victor - Marcel Proust

Iubire, nelinişte, suferinţă - Marcel Proust

Neliniştea renaşte şi iubirea odată cu ea. Mai ales asemenea fiinţe sunt cele care ne inspiră iubirea, spre nefericirea noastră (...).

Ne resemnăm cu suferinţa, crezând că iubim în afara noastră şi ne dăm seama că iubirea noastră este în funcţie de tristeţea noastră, că iubirea noastră este poate tristeţea noastră, şi că obiectul ei nu este decât într-o foarte mică măsură fata cu părul negru. Dar aşa stau lucrurile, mai ales asemenea fiinţe ne inspiră iubirea. Cel mai adesea nu are drept obiect un trup, decât dacă o emoţie, teama de a-l pierde, incertitudinea de a-l regăsi se contopesc în el. Or, acest gen de nelinişte are o mai mare afinitate pentru trupuri. Ea le adăugă o calitate care depăşeşte frumuseţea însăşi, ceea ce explică de ce vedem bărbaţi care privesc cu indiferenţă femeile cele mai frumoase şi ei iubesc cu patimă pe unele care ni se par urâte. Acestor fiinţe, acestor fiinţe care fug, firea lor, neliniştea noastră le dau aripi. Şi chiar când sunt lângă noi, privirea lor pare să ne spună că îşi vor lua zborul în curând.

Marcel Proust, în În căutarea timpului pierdut