1
Sunt un om rănit.
Şi aş vrea să plec
Şi în sfârşit să ajung,
Pietate, acolo unde se ascultă
Omul care e singur cu sine.
Nu mai am decât mândrie şi bunătate.
Şi mă simt exilat în mijlocul oamenilor.
Dar pentru ei stau şi sufăr.
Nu sunt oare demn să mă întorc în mine?
Am populat cu nume tăcerea.
Mi-am rupt bucăţi inima şi mintea
Pentru a cădea în jugul cuvintelor?
Domnesc peste fantasme.
O, frunze uscate,
Suflet purtat de ici colo...
Nu urăsc vântul şi urletul lui
De animal preistoric.
Doamne, cei ce te imploră
Nu-ţi cunosc decât numele?
M-ai alungat din viaţă.
Mă vei alunga de la moarte?
Poate că omul nu e demn nici să spere.
Până şi fântâna remuşcării a secat?
Păcatul cât valorează,
Dacă spre puritate nu duce?
Trupul îşi aminteşte cu greu
Că altădată a fost puternic.
E nebun şi ostenit sufletul.
Doamne, priveşte slăbiciunea noastră.
Am vrea o certitudine.
Nici măcar nu mai râzi de noi?
Şi deplânge-ne aşadar, cruzime.
Nici nu mai pot rămâne zidit
În dorinţa fără iubire
O urmă arată-ne de dreptate.
Legea ta care e?
Fulgeră bietele mele trăiri.
Eliberează-ne de neîncredere.
Am ostenit să urlu fără glas.
2
Trup în melancolie
În care clocotea cândva bucuria,
Pleoape lăsate în trezia ostenită,
Tu vezi, suflet atât de bătrân,
Cel ce voi fi, căzut în ţărână?
Prin cei vii trece drumul spre moarte,
Noi suntem torentul de umbre,
Ele sunt sămânţa ce ne încolţeşte în vis,
A lor e depărtarea ce ne rămâne
A lor e umbra ce greutate dă numelor.
Nădejdea unei grămezi de umbre
Şi nimic altceva să ne fie soarta?
Şi tu să nu fii, Doamne, decât un vis?
Măcar în vis, temerari,
Am vrea să-ţi fim asemeni.
Născut e din demenţa cea mai clară.
Nu tremură în norii de ramuri
Ca păsările dimineaţa
Întredeschiderea de pleoape
În noi stă şi tânjeşte, plagă misterioasă.
3
Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire
Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?
Dă-mi această fericire supremă.
4
Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.
Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.
Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a concepe, Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.
Traducere de Alexandru Ungureanu
