Nu suntem numai noi în sărut - Gheorghe Tomozei

Anna Dittmann Art 

Clipa pe care-o cerșești

în mine își picură-argintu-i,

în vreme ce tu o descrești

pe cea pe care-o jindui.

În portretele altora îți rechemi

umbra fierbinte.

O, și-ar fi trebuit să te temi:

totu-i trăit dinainte...

Timpul prin arbori gâlgâie,

însoțindu-ne, nevăzut

alt chip în preajmă ne pâlpâie,

nu suntem numai noi în sărut.

Umblet străin îmi sfâșie liniștea și fără să vreau

cu lespezi se-ncarcă orele-mi unice

cum, copil, umerii mi-i aplecau

elefanții războaielor punice.

Dar astfel trăim mai mult, pentru mai mulți,

deși e aerul dintre-amintiri, amar,

și gândurile-n altul și le-asculți...

Nu suntem numai noi în sărut.

Poem - Gheorghe Tomozei

Anna Dittmann Art 

Urmaș al meu sub ceruri de pământ,

cu stele șiroite peste zare,

cenușa ta, vibrată astfel, sunt

anticipând crepusculul pe care

tu n-ai s-ajungi să-l mai trăiești, cândva.

În trupul meu se sapă

le lângă anii mei și vârsta ta

și sângele în vine mi se-ngroapă

ca apa-n apeductele de lut, – 

albastră umbră a singurătății, – 

în iarnă încălzind, neabătut,

ciolanele de piatră-ale cetății.

Eu moartea ta o-ncerc până ce tu

să te înalți, iar trunchiul meu fierbinte

limanuri nălucite străbătu,

genunile de foc dintre cuvinte.

Din flăcări năzuind să mă consume,

eu mă ridic sub cerul înghețat

și sângele arzând, mi-l strig în lume:

statuia ta sunt, timp îndepărtat!

Din algă în algă... - Gheorghe Tomozei

Aleksandr Maranov Art

Mereu ești la capătul

secundei care te-nghite,

pe care cu oasele-o sfarămi

și-i spinteci fluida păstaie;

în viduri secunda se-azvârle,

recade din algă în algă,

și sângele iar ți-l întoarce

în învelișul ei strict.

Totuși, nicicând pe de-a-ntregul
secunda nu te cuprinde,

la capătu-i ești totdeuna,

trupul compact i-l consumi.

Timpul nu te robește,

morțile nu te ajung,

sângele, podidind, curge-n sus

din algă în algă...

Altfel - Gheorghe Tomozei

 Aleksandr Maranov Art

Te-ncui în carnea unei femei

și-asculți cum cade pe pielea ei netedă

ploaia de-afară, din lume.

Te sprijini pe oasele dure, gravate cu litere arabe

ca sâmburii de piersică,

și-n jurul tău crește pământul

fructei, pâlpâitor,

Nici una din spaimele

vieții de dincolo

nu te mai ajunge,

și-ntr-un târziu fugi

spre a te-ntoarce sub ploaia rece

fără să mai poți găsi niciodată

statuia din care te-ai rupt.

La rându-i, există un bărbat

care-o jinduie

pe femeia pe care o porți în tine

aproape fără s-o știi.

Și-n carnea voastră e loc pentru două trupuri?