Bente Schlick Art
Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost portretul mamei de pe peretele din faţa biroului, splendid încadrat într-o ramă sculptată dintr-un lemn preţios; fără îndoială că această fotografie fusese făcută în străinătate şi, judecând după mărimea ei, trebuie să fi costat scump. Eu nu văzusem niciodată acest portret, nici nu auzisem de el şi ceea ce m-a uimit a fost în primul rând asemănarea lui extraordinară, nu atât în ceea ce priveşte trăsăturile fizice, cât mai degrabă cele morale – într-un cuvânt, portretul părea mai degrabă opera unui pictor, decât înregistrarea mecanică a unui aparat. De cum am intrat, m-am oprit fără să vreau în faţa lui.
— Ei, ce zici? Am auzit deodată glasul lui Versilov din spatele meu.
Voise să mă întrebe desigur: „Ce zici, nu-i aşa că seamănă uimitor?” Când am întors capul am rămas uluit de expresia lui. Era destul de palid dar avea o privire încordată, arzătoare, care strălucea de bucurie şi mândrie; niciodată nu-l văzusem astfel.
— Nu ştiam că o iubeşti atât de mult pe mama! Am strigat deodată, eu însumi entuziasmat.
Mi-a zâmbit fericit, deşi, zâmbetul îi era parcă umbrit de o suferinţă, mai bine zis exprima un sentiment atât de uman, aproape sublim… Nici nu sunt în stare să-l redau în cuvinte; de fapt, mie mi se pare că pe faţa unui om foarte evoluat, fericirea nici nu poate să imprime o expresie solemnă şi triumfătoare. Fără să-mi răspundă a luat cu amândouă mâinile tabloul de pe perete, s-a aplecat şi l-a sărutat, apoi l-a atârnat cu grijă la loc.
— Ţine seama, îmi spuse el, că fotografiile ies foarte rar asemănătoare şi e de înţeles de ce: fiindcă şi originalul, adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine însuşi; numai în anumite momente, foarte rare, figura omului scoate la iveală trăsăturile lui esenţiale, preocuparea lui cea mai caracteristică. Pictorul, atunci când studiază figura unui om, intuieşte această trăsătură principală, chiar dacă în momentul când o redă ea nu apare pe faţa modelului. Aparatul fotografic însă îl înfăţişează pe om exact aşa cum este în clipa respectivă, de aceea se prea poate că în anumite momente Napoleon să fi apărut un prost, iar Bismarck, un sentimental. În acest portret însă, s-a nimerit ca aparatul s-o surprindă pe Sofia într-un moment caracteristic, să scoată la lumină inima ei plină de dragoste sfioasă şi blândă, toată pudoarea ei feciorelnică, puţin sălbatică şi sperioasă. Şi apoi, era atât de fericită, fiindcă abia atunci s-a convins cât de mult ţineam să am portretul ei. Deşi fotografia nu-i prea veche, pe atunci era totuşi mai tânără şi mai frumoasă, de altfel, încă de pe atunci avea obrajii supţi, fruntea brăzdată şi privirea, care pe măsură ce trec anii, devine tot mai timidă şi mai sperioasă. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dragul meu, dar acum aproape nici nu mi-o pot închipui altfel, deşi cândva a fost şi ea tânără şi fermecătoare. La noi în Rusia, femeile se ofilesc repede, frumuseţea lor nu ţine decât o clipă şi asta ce-i drept, nu se datoreşte numai unui specific etnografic, dar şi faptului că dragostea şi devotamentul lor nu cunosc margini. Atunci când iubeşte rusoaica se dăruieşte cu totul, ea nu precupeţeşte nimic, nici clipa, nici viaţa întreagă, nici prezentul, nici viitorul, fiindcă nu ştie să drămuiască nimic, nu ascunde şi nu pune nimic deoparte şi de aceea frumuseţea ei trece în scurtă vreme asupra bărbatului pe care-l iubeşte. Iată şi obrazul ei supt dovedeşte că mi-a dăruit mie frumuseţea ei, că a jertfit-o pentru toanele mele de o clipă. Te bucuri când vezi cât am iubit-o pe maică-ta, poate că n-ai crezut niciodată că am iubit-o cu adevărat, nu-i aşa? Da, dragul meu, am iubit-o foarte mult, deşi nu i-am făcut decât rău… Stai să-ţi mai arăt un portret, priveşte-l!
Feodor Dostoievski, în Adolescentul
.jpg)
