Enghidu VI – Nichita Stănescu

Pictură: Daniel F. Gerhartz

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,

stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;

fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,

sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul

mai lung mi-l întinde; fiecare lucru

îl privesc cum aş privi moartea, rareori

uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri

şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi

bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

Cu o uşoară nostalgie – Nichita Stănescu

Foto: Miki Asai

Cu cât se-nsera peste arborii rari,

cu atât începeau să lumineze mai tare

inimile noastre de hoinari,

căutatorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,

absolut totul:

cuvintele tale, privirile tale, aerul

prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niște lacuri

de câmpie,

și noi nu mai conteneam traversându-le.

Ora își punea o coroană de nori, liliachie.

Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule ?

Spre Andromeda – Nichita Stănescu

Foto: Borboletra

E-un viitor pe care nu-l poți atinge cu geana,

îndărătnica mea femeie.

Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi

la fel de prelung și de melodiod,

ca adâncurile de ocean închipuite de cântăreții

la harfă, la fluier de os.

Lasă-ți umbra să treacă peste mâini, peste umeri,

ca pe treptele unei scări în spirală,

și uită-te cu un colț de sprânceană

cum iau naștere cuvintele de pe buzele mele,

asemenea lunii din marea vicleană.

Feiece cuvânt care-l spun e un trup străveziu

de bărbat. de femeie,

e-un șir unduit tăind în două

gheța unui deșert ce scânteie.

Vechile nuanțe-ale lucrurilor în zadar le mai cauți

statura lor necrescută, culorile lor în schimbare

atârnând pe gri, ca niște capete de băieți

aplecate pe-o balustradă, visătoare.

Privește, a apărut pe un platou

lucios, de metal.

Ce-ntins e platoul de nobil metal!

Noi doi suntem în mijlocul lui.

Și iată că spui

cuvântul „noi”,

fără să te înclini într-un rotocol de aer,

fără să te-nconvoi într-un val!

E-ntr-adevăr un platou strălucitor de metal.

De-aici se pleacă-n sus, e-atât de simplu!

La fel ca o mișcare de dans,

un dans al gândurilor,

un dans al ideilor,

suitorul mișcărilor dans.

Deasupra sunt planetele. Le poți atinge și tu,

cumva,

cu o vocală, cu o singură vocală,

cu A.

Tu, pământule, ochi albastru,

pentru că suntem privirile tale.

Tu, pământule, gâtlej de foc,

pentru că suntem strigătul tău.

Tu, pământule, tâmplă albită,

pentru că suntem gândurile tale.

O, pământule,

tu, bătrânule,

înțeleptule, mișcătorule!

Rugăciunea – Nichita Stănescu

Pictură: Karol Bak

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi ochiul

şi întoarce-mă cu faţa 

spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi inima

şi toarnă-mi aburul sufletului,

printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

trupul cel nou care-mi apasă

şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

îngerul negru

care mi-a îndurerat caracterul.

Clar de inimă – Nichita Stănescu

Pictură: Daniel F. Gerhartz

Orele plutesc pe lângă umărul tău

Sfere-albastre şi-ntre ele e Saturn

Şi cum se duc, se micşorează

Mai înserat şi mai nocturn

Nu-mi pare rău, nu-ţi pară rău de ele

Dreaptă cum stai în trecerea lor

Copilăroasă-aproape şi suavă

Luceşte-n ochiul tău nemişcător

Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele

Şi-n întunericul odăii 

Se aprind, se sting, se-aprind, se sting

Ochii prelungi ai tăi, murind, reînviind

Cu colţul inimii - Nichita Stănescu

Peter Ellenshaw Art 

Despre patrie se pot spune

cuvinte scrise cu colţul inimii noastre

suspendate în aer, albe spume

ale mării acesteia, albastre.

O, doar pentru ochiul străin

toate acestea ar fi poate dantele

la perdeaua de miraj alcalin

trasă numai peste stele.

Însă pentru cei ce suntem aici

în viaţă, întregi şi în lucrare,

cuvintele au lamă de brici

intrând în miracol, cu tandră mirare.

Rugăciune - Nichita Stănescu

Franz Dvorak Art

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi ochii,

şi întoarce-mă cu faţa

spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi inima

şi toarnă-mi aburul sufletului 

printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

trupul cel nou care-mi apasă

şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

îngerul negru

care mi-a îndurerat caracterul.

Vine o vârstă... - Nichita Stănescu

Julia Morozova Art

Vine o vârstă

când adevărul

nu mai suportă martori.

Stau într-un colț prăvălit

și timpanul

mi-l las zdrențuit de o taină.

Vine o vârstă pe care

adevărul o vrea singură.

Text pe o piatră - Nichita Stănescu

Consuelo Parra Art

Vietate nedăruită, păstrată în sine,

adunată în jurul centrului ei singuratic

lăsându-se acoperită de ierburi străine

plantată de crivățul atic.

Încerc să pătrund, să m-adaug să fiu,

eu, rănitul acela întins pe timpanul

secret, arămiu,

unde-și odihnește lunile, anul.

Dar nu izbutesc să m-apropii, nu pot,

sunt prea mult în afară.

...Piatră cu dinți și cu bot

din care alte pietre mușcară.

Împotriva cuvintelor - Nichita Stănescu

IV

Cuvintele - tristele,

numai dacă se lovesc de ceva,

numai dacă le apasă ceva

există.

Cuvintele

nu au loc decât în centrul lucrurilor,

numai înconjurate de lucruri.

Numele lucrurilor

nu e niciodată afară.

Şi totuşi, 

cuvintele, tristele,

înconjoară câteodată timpul

ca o ţeavă, apa care curge prin ea.

...ca şi cum ar fi lucruri,...

oho, ca şi cum ar fi lucruri...

V

Iubito, mai bine

ţi-aş aşeza o ramură în braţe.

(Numai timpul are timp

şi nicicând 

nu-şi întrerupe creşterea nefinită...)

Cuvintele, laşele,

ele singure se ucid pe ele,

numai ele se pot nega

pe ele însele,

numai ele, neliniştitele, 

se neagă tot timpul unele pe altele,

se ucid

numai între ele, pentru dreptul

întâiului născut,

tot timpul şi tot lucrul,

unele pe altele.

Niciodată un copac

n-a ucis un copac, -

Niciodată o piatră

n-a depus împotriva pietrei

mărturie.

Numai numele copacului ucide

numele copacului

numai numele pietrei 

ucide, depunând mărturie

despre numele pietrei...

Iubito, iubito

pururi fără de nume, iubito. 

Cosmogonia sau cântec de leagăn - Nichita Stănescu

Kemal Kamil Akca Art

Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet

se dau în leagăn. Hei-ho –

pentru ninsoare, pentru gheață, pentru frig.

Să nu adormi. Lasă cerul deschis

până când vom desluși desimea

stelelor unele-n altele,

fără nici o ușă, fără nici o fereastră.

Nu, să nu adormi,

nu, să nu adormi, cine știe

dacă ne vom mai trezi

și unde

și când ne vom trezi

și-n care trup…

Mi-a spus: Uite,

am să mor și am să mă trezesc

într-o vedere,

aici și pretutindeni.

Și eu, și eu am să mor

și-am să mă trezesc într-o vedere,

aici și pretutindeni.

Uite, în mine s-au trezit

toți morții mei

și toți morții morților mei,

prieteni și rude

ai morților morților mei.

S-au trezit în mine, uite-mă,

s-au trezit și fiecare, firesc,

crede că este el,

că eu sunt continuarea lui

că eu sunt el de după moarte.

El crede că sunt eu,

ei cred fiecare-n parte că sunt eu.

Toți morții mei cred că sunt eu

Și eu cred că sunt eu.

Oh, fereastră prin care

fața mea cu o mie de ochi pe ea,

privește…

Nu-mi aduc aminte de ei, nu-i știu,

toți unul într-altul suntem acum,

și numai eu sunt eu.

Să nu adorm. Să nu adormi…

Cine știe în ce putem să ne trezim,

cine știe în cine…

Să nu adormi. Rămâi cu mine. Nu adormí,

până când veghea va mânca din noi

înfometată

și însumi de însumi se va rări,

deodată.

Nu adormí. Rămâi cu mine. Să nu adormi,

până când oboseala va înfige în tine dinți

jertfindu-te unor idoli enormi

și verzui și sfinți.

Să nu adormim, să veghem, să nu adormim

până când oboseala și veghea ne va fi piatră

prăbușindu-se verzui din senin,

idolatră.

Până când veghea, până când oboseala

se vor face iarbă, și trunchi de pomi.

Hei-ho, până când susurând, Kalevala

se va sparge-n eoni.

Până când se va naște un plai,

o gură de rai înghețată,

draga mea Loreley,

oaie neagră și descântată.

O, veghe gravidă de lucrurile lumii,

să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge

acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele

a ta meninge.

Să nu te stingi, să nu lași alt eres

să-ți dea o altă formă frunții,

să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles

ierburile, iederile, munții…

Albastru pescăruș - Nichita Stănescu

Vladimir Koval Art

Pe cerul limpede şi poate lung

Albastru pescăruş mă cheamă,

Simt o durere că nu pot să-l ajung,

Deşi tot sufletul mă-ndeamnă.

Aş vrea să zbor, când fluturii se nasc 

Luminii dându-i forme de culoare,

Robia lanţului în care zac

S-arunce-n jur miresme ca de floare.

Aş vrea să simt lumina dimprejur

Să zbor nemarginit spre cer,

A vieţii păsări de azur

Să urce-naltul cât mai sper.

E vis acesta? Nu pot spune.

Nu m-am trezit şi poate nici nu vreau,

Plutesc deasupra clipelor nebune

Ce-n derularea lor amară mă orbesc.

Te-ai rătăcit! De rătăcirea e un scop în sine

Mi-au dat răspunsul păsări ce zburau,

Imensul cer iar norilor revine

Oprind în ei lumini ce coborau.

Când obosit m-aplec peste ruine,

Acelaşi început îmi pare greu,

Tu pescăruş al zilelor senine

De ce nu-mi poţi zbura mereu?

L-am întrebat, şi nu vrea să-mi răspundă,

Din nou am să aştept să plece norii,

Şi-l voi urma sau poate-l voi visa din umbră,

Pe-albastrul pescăruş ce va aduce zorii.

  

Lecţia de zbor - Nichita Stănescu

Mai întâi îţi strângi umerii,

mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,

închizi ochii

refuzi auzul.

Îţi spui în sine:

acum voi zbura.

Apoi zici:

Zbor

Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii

cum se strâng râurile într-un singur fluviu.

Îţi închizi ochii

cum închid norii câmpia.

Te-nalţi pe vârful picioarelor

cum se înalţă piramida pe nisip.

Refuzi auzul,

auzul unui singur secol,

şi-apoi îţi spui în sinea ta:

acum voi zbura

de la naştere spre moarte.

După aceea zici:

Zbor

Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile

cum strângi umerii

te înalţi pe behăitul caprelor

Zici: Nevermore.

Şi apoi:

fâlf

dai din aripile altcuiva;

şi apoi

eşti el,

iar el

este pururi altcineva.

A unsprezecea elegie (VI) - Nichita Stănescu

Annelie Solis Art

Iată-mă

rămînînd ceea ce sînt

cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,

înapoi, spre mine însumi alerg,

smulgîndu-mă de pretutindeni,

smulgîndu-mă de dinaintea mea,

dinapoia mea, din dreapta, şi

din stînga mea, de deasupra, şi

de dedesubtul meu, plecînd

de pretutindeni şi dăruind

pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:

cerului - stelele,

pămîntului - aer,

umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

Zeificarea unui gând - Nichita Stănescu

E nesigură această planetă pe care suntem

și-ntreg sistemul solar.

Starea de om e profund neîmplinită

și la fel de nesigură și neliniștitoare.

Ce greșeală ar fi să trăim

puținul nostru trai

fiecare numai cu propria sa memorie!

Ceea ce e nesigur nu poate avea

o prea mare aducere aminte de sine.

Să ne gândim, vă zic,

și cu amintirile zeilor.

Să ne amintim, vă zic

liniștea.

Contemplare - Nichita Stănescu

Se arată fulgerător o lume

mai repede chiar decât timpul literei A.

Eu ştiam atât : că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât – că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,

toate înţelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gândule.

O singură viață mare - Nichita Stănescu

III

Nu există decât o singură viaţă mare

la care noi participăm.

Nu există decât o singură viaţă mare

restul, nu suntem.

V

Nu există decât o viată mare,

o singură viaţă mare la care noi toţi participăm.

Moartea e starea de dinainte de a te naşte.

Nu există decât o singură viaţă mare.

O trăiesc născuţii

unul câte unul.

IX

Există o singură viaţă mare

la care noi participăm ;

fiind tot timpul, unul - altul,

şi altcineva fiind mereu,

singuratecul care este.

X
Ca să nu mă sfărâm de spaima
de a fi câine,
nu numai lătrătură mi s-a dat în vorbire,
dar şi memoria întâmplărilor de câine.

- Idei sunt miliarde, îmi spuse dulăul,
idei pot fi şi fără trup ! ?
...Numai geografia fiinţei
mai ţine în spinare câte un sentiment de câine
sau câte un sentiment în genere.

XV

Călător sunt prin viaţă ;

egal sunt cu tot ceea ce este,

de la peşte, la pasăre

de la iarbă la zarzăre

de la capră la iepure,

toate acestea le sunt, clipă de clipă.

Fiecare-n alt timp,

şi fiecare, fiind dăruit cu toată memoria

cuviincioasă a celui care se mişcă.

Nichita Stănescu, Metamorfozele (fragmente)

O confesiune - Nichita Stănescu

Încă nu pot să înalţ un imn liniştei

pe care mi-o doresc şi de care mi-este foame.

Nicio casă în care am stat

nu m-a ţinut prea mult înlăuntru ei.

Aş vrea să pot să locuiesc

în propriile mele cuvinte,

dar îmi atârnă greoi prin uşile lor

trupul spre regnul animal.

Bucuros aş da câinilor ce este al câinilor

şi arţarilor ce este al arţarilor,

dar urletul câinilor este pentru mine închis,

iar mirosul arţarilor oprit.

Va trebui să mă mut mult mai sus,

va trebui să arunc lestul,

dar numai gândul că ceea ce este sus

este aidoma cu ceea ce este jos,

mă tulbură şi mă face să aflu

că orice azvârlire nu are direcţie,

că orice lepădare e statică.

Autoportret - Nichita Stănescu

Eu nu sunt altceva decât

o pată de sânge

care vorbeşte.

Semn 3 - Nichita Stănescu

Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?

Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre

o smulge şi o zboară şi-o atârnă

şi-o pluteşte?

Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?

Că sentimentul de lăuntru

îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.

Tu nu-nţelegi aceasta?

Tu nu-nţelegi că stelele în sine

sunt un lăuntru din lăuntul depărtat?

Tu nu-nţelegi că albul în desime

e negru împărat?