Se afișează postările cu eticheta A. E. Baconsky. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta A. E. Baconsky. Afișați toate postările

11 februarie 2016

Fluxul memoriei – A. E. Baconsky



I
Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic, 
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;
Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic
Și-mi scutur amintirea – zăpada mea tîrzie.

II
Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc – și totusi ce mulți sînt anii mei, 
Sau poate că sînt anii pierduți de fiecare, 
Care-mi apar în preajmă, obositori și grei ...
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar
Și-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune
Că anii mei cu fructul lor amar, 
Au ars pe cîmpuri goale și s-au facut cărbune.
Au fost incendii, sînge – și dacă azi mai sînt, 
E că sub cerul țării ursit am fost să stărui
Și să colind pe drumuri si să trezesc cîntînd, 
Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.”

III
Timpul trecut nu-i nimeni să-l poata învia, 
Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare :
– Ani rătaciți, eu nu v-am trăit !
Prin viața mea
Parcă ati trecut odată ca ploile cu soare.
Iesiți din ceața mării pustii – iesiți din ceață
Ca niste porturi albe din Sudul însorit !
Iesiți din ceată, nu v-am trăit, iesiți din ceață, 
Ani rătăciți !
Dar anii s-au stins, s-au risipit, 
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba...
Aceste păsări sure sînt numai amintiri –
În pieptul toamnei, codrul roșcat își lasă barba
Și semne-mi fac din zare mestecenii subțiri.

IV
Dar strigătul ramîne înăbușit în piept.
Nu chem pe nimeni – toate așa au fost să fie –
Nu mi-a fost scris să caut, să cer si să aștept
Si-oricît de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.

V
Ard gîndurile-n febra acestor amintiri, 
Și-n piept acum zvîcnește-o vîrstă nouă.
Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri, 
Spre fulgerele nopții cu brațele-amîndouă.
Stau si rostesc din cînd în cînd tîrziu :
– Orașe mari si cîmpuri tăcute, noapte bună !
S-a desfrunzit copacul mare-al nopții, 
Frunze de aur – stelele
Dorm leganîndu-se lin
Pe fața lucie
A marilor lacuri vulcanice.

VI
Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic –
Dar drumul duce poate departe înainte.
Păsări de miazăzi, cu voi despic
Și eu văzduhul.
Iată, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiți în suflet, glasuri de demult, 
Imagini dureroase, dormți ca-n templul mării
Epavele de fosfor.
Nu vreau să vă ascult, 
Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.
Dormiti în suflet, amintiri, 
Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii –
Tu, vînt de primăvară ce-n pieptul meu respiri, 
Adu-mi din codri frunza ce stăpînește fagii, 
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii, 
Și-apoi cîndva-ntr-o noapte neștiută
Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii. 

4 octombrie 2015

Melodie de toamnă – A.E. Baconsky

Pictură: S. Stoev

Frunze metalice cad,
Oglinda apei e spartă –
Frunze metalice cad,
Le-nvaluie apa, le poartă.
Dragostea ta m-a strigat ?
Vantul îmi bate în poartă
E de mult, de demult
Cântecul apei aceste –
E de mult, de demult
Șoapte colindă prin trestii.
Dragostea ta s-o ascult?
Murmurul clar al poveștii.
Taie văzduhul plutind
Razele soarelui-spade,
Taie văzduhul plutind
Stoluri de păsări nomade.
Țară, în gând te cuprind...
Bruma sau liniștea cade.
Ceața albastră în vad,
Seamană oamenii grâne,
Ceața albastră în vad, –
O, dimineața de mâine!
Frunze metalice cad
Aura toamnei rămâne.


6 iulie 2015

Învățând tăcerea

Foto: Caraș Ionuț

Din ce în ce mai mult învăț să tac,
În locul meu vorbește vântul iernii,
Cântecul său mă strădui să-l deprind
Ca să-l pot fredona pretutindeni.

A. E. Baconsky


Elegia a III-a - A. E. Baconsky

Foto: marateaman

Se vor întoarce frunzele-n păduri
și vor zbura liliecii din cetate.
Ce-ai vrut să cânți ? Ce n-ai știut să-nduri ?
La geamul tău un alt drumeț va bate,
și anii, iarăși, mai înalți, mai duri,
cu lebedele lor decapitate.

Copii străini cu capete de îngeri
te vor urma pe străzi necunoscute.
Chiar adormit vei continua să sângeri
ca un amurg. Ascunse printre cute,
cuvintele vor ține loc de plângeri,
și păsările, de zăpezi tăcute.

Ci poate iarba, numai iarba
îți va purta nepotolita, oarba
ta dragoste, de-atâtea ori trădată - 
și setea de lumină și te vânt
vor povesti-o noapte pădurilor cântând
și nu vor isprovi-o niciodată.

4 iulie 2015

Imn către neliniște - A. E. Baconsky

John William Waterhouse Art 


Mă tem mai mult de inerție,
De-acea-mpăcare tristă în care unii văd
Aureola împlinirii
Decât de insomnie și de zbucium,
Mă tem mai mult de răceala privirii.
Când ești nepăsător fără să știi,
Când uiți că ai fost odată copil,
Nu mai cunoști anotimpul de purpură,
Nu mai cauți spre nori.
Ca să vezi cortegiul de forme ale viselor tale,
Nu mai deosebești oamenii unul de altul
Și ești străin de tine și de lume.


A.E. Baconsky - Imn către neliniște (fragment)

23 iunie 2015

Meditaţie în ritm de maree - A. E. Baconsky

Georgi Matevosjan Art

Numai tăcând şi gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nţelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puţine rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind şi se sting noaptea toate cărările tale greşite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să ştii
că regretul e şarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind şi trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru şi brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând şi gândindu-te singur
ajungi să-nţelegi că trecutul e-o casă pustie, pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roşu,
e numai în oameni, în faptele lor. Linişte-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n faţă. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard şi te-ntâmpină-n cale.

Unde voi fi eu ? - A. E. Baconsky

Foto: Karen M Scovill

Unde voi fi eu ? Nu prea departe, desigur - 
O floare a soarelui va crește
Mereu în alt ținut, dar totdeauna
În drumul vântului de răsărit, 
Acolo unde mângâierea lui
O așteaptă salcâmii umili
Lângă dealuri domoale.
Nu prea departe, desigur,
Vor stărui pădurile și somnul,
Și va trece ea legănându-și făptura,
Înaltă și goală - și se va înfiora
Când va atinge zodia viselor mele - 
Nu prea departe, desigur, voi fi
La întâlnirile mâinilor noastre cu luna,
La întâlnirea durerilor noastre cu timpul,
Aici și acolo arzând
La răspântia roșie

Anatol Baconsky - Liniște nouă (fragment)

Liniște nouă - A. E. Baconsky


Rex Preston Art

I

Furtunile se potolesc mereu,
Și palid se-nfiripă acum pe boltă
Surâsul curcubeului. N-am fost
De mult atât de liniștit și n-am trăit 
Atât de-adânc speranța tuturora.
Acum dimineața mereu mă găsește mai treaz,
Chiar dacă-n ochi îmi mai stăruie încă,
Sticlind uneori, nebunia mea veche.
Umbra turnului Babel nu mai vine asupră-mi,
Nici trecătorul necunoscut nu-mi mai spune:
 - Teme-te de sfârșit !
Iar din neamul celui ce și-a ucis fratele
Nu se vor mai naște copii.
Cuvântul distanță începe să-mi fie străin,
Și nu mă-nfior decât noaptea târziu,
Când simt peste față cum trece-atingându-mă
Unda fugară a vremii.
Atunci îmi pare câteodată rău
Că fără voie merg atât de repede,
Dar mă mângâie gândul că vârstele mele
O să le poarte cei care mă urmează.
Ah! Și ce vârste frumoase las!
Și nu le cer în schimb decât atât:
Când vor vedea că pleoapele mi-s grele,
Să arunce-n pământ un pumn de semnințe
De floarea sorealui.


II

Atât le cer, pentru că sunt din oameni
Deprinși să-și ducă zilele prin câmpuri;
Printre semănături și turme văd
Umbrele celor morți - la căpătâiul lor
Adeseori mă întâlnesc cu vântul,
Și-ncet cântăm, de parcă fiecare
S-ar teme să-l audă pe celălalt.
Aici în țărână, simțind cu picioarele goale
Atingerea ei, am crezut că mi-e dat
Să mă afle anotimpul acestor prefaceri,
Aici înălțând ziduri noi de cetăți,
Unde-n locul iubitei
Să mă zidesc treptat pe mine însumi,
Am crezut că voi sta neclintit
Ca pădurile Dornei.
Dar timpul meu e mult mai mare
Decât puteam vreodată să visez,
O amețeală aburește ochii
Și-mi joacă-n față zboruri de comete.

III

Simt că se-arată-n lume lucruri stranii
De care-ar  trebui să mă-spăimânt.
Simt uneori prezențe nevăzute,
Și noaptea mi se pare că din haos
Mă săgetează propria-mi privire.
Și-aud pași prin văzduh și tresar,
Cu toate că prin suflet nicio spaimă
Nu-mi trece niciodată. Cine-i oare?
Aș vrea să-l văd umblând, dar încă-i noapte.
Aș vrea să știu de ce-mi aspiră gândul,
De parca zbor din mine însumi
Ca dintr-un cuib străin.
Dar cineva-mi șoptește-n preajmă „Lasă,
Cheamă-ți câinii la tine și ascultă,
Tu te-ai născut la această răspântie roșie,
Cu-n ochi mai vezi amurgul, iar cu altul
Vezi dimineața ezitând în neguri.
Nu-ncrucișa privirile.
Nu azvârli cu pietre în oglinzi.
Tu te-ai născut să faci întâii pași,
Tu ești acela care umblă
Chiar dacă poate nu-ți dai seama:
Formele gândului tău rătăcesc în văzduh,
Și zilele ce vin vor avea chipul tău
Luminos și albastru. Nu tresări !
Cel care umblă ești tu,
Ai pornit înălțându-te dintr-un albastru platou,
Iată profilul tău care seamănă jumătate cu luna,
Jumătate cu șirul de cai dispărând în trecut.
Vreamea ți-a dat
Această alcătuire de centaur.
Ai poate mersul uneori greoi,
Dar pașii tăi se-au în alte lumi.
Trecând cu urme mari, fosforescente.”


IV

Așa-mi vorbește -un glas, și-n taina lui
Înep să-mi simt destinul
Cu toate că mi-e viața înainte.
Sfâșiat între cel care umblă prin aer
Și cel care rămâne tăcut să frământe țărâna,
Sufletul meu va rătăci arzând,
Sufletul meu va lumina ca un nimb
Pe creștetele tuturora.
Ploi însorite și prăpăstii oarbe
Vor veni dimineața și seara,
Smerindu-se la căpătâiul meu,
Iar oamenii își vor căuta în cuvintele mele
O bănuită origine.
Nu râdeți de părinții voștri, va rosti cineva întotdeauna,
Nu înfruntați păcatele lor,
Ei au făcut primii pași,
Au făcut începutul.
Unde voi fi eu ? Nu prea departe, desigur –
O floare a soarelui va crește
Mereu în alt ținut, dar totdeauna
În drumul vântului de răsărit, 
Acolo unde mângâierea lui
O așteaptă salcâmii umili
Lângă dealuri domoale.
Nu prea departe, desigur,
Vor stărui pădurile și somnul,
Și va trece ea legănându-și făptura,
Înaltă și goală - și se va înfiora
Când va atinge zodia viselor mele –
Nu prea departe, desigur, voi fi
La întâlnirile mâinilor noastre cu luna,
La întâlnirea durerilor noastre cu timpul,
Aici și acolo arzând
La răspântia roșie

V

Furtunile se potolesc mereu,
Și palid se-nfiripă acum pe boltă
Surâsul curcubeului. N-am fost
De mult atât de liniștit și n-am trăit 
Atât de-adânc speranța tuturora.
Oamenii vor să le arăți totdeauna cerul albastru,
Și vor să le spui că la fluierul tău
Durerile vor veni și tu le vei duce în mare.
Și iată, tu le spui. Ce bine e,
Chiar după ce te pierzi în rătăciri,
Chiar după ce în craniul tău
Își fac ciub stelele cerului,
Chiar după ce expiri – să poți veni,
Să te poți  iar întoarce la oameni
Ca să le spui încet: Va fi mai bine.


13 iunie 2015

Către cititor - A. E. Baconsky

Andrea Fossati Art

N-am otrăvit pe nimeni și n-am ucis și n-am 
lovit cu piatra păsări nici flori multicolore
nici ploile de toamnă pe care le purtam
prin câmpuri ca păstorii tăcuți și buni. Nici hore
de volbură, de pulberi, de frunze n-am rotit
prin sufletele voastre sau pe deasupra țării,
ci asemeni unui viscol de noapte am rătăcit
și-am troienit zadarnic cărările durerii.
S-a spulberat zăpada, a plâns și-a dipărut.
Semnul menirii mele se schimbă și se-alină.
Plec dintre voi și iarăși mă-ntorc purtat pe scut,
pier înecat și marea mă scoate la lumină.
Un cerc se deslușește ascuns în jurul meu.
Clepsidră monotonă mi-e poate visul, pleoapa.
Ce caut gol ca vântul și zbuciumat mereu,
la ceasul întâlnirii uscatului cu apa ?
E poate câteodată în tot ce fac un trist
destin -  o dureroasă și crudă risipire.
Cine va sta să aleagă ciudatul ametist
când, potolită, marea va-ncepe să respire ?
Vai, capetele mele îi vor speria pe mulți,
și această asemănare cu norii o să-mi poarte
mult nenoroc... Ci, oare, tu care-ai stat să asculți
trecerea mea prin ploaie, prin vânt și mai departe,
în taina deslușită a vârstei vegetale,
la marginea luminii, vei ști să spui ce-am fost ?

Cânt pe claviatura genealogiei tale,
și-n propriul meu cântec îmi caut adăpost.

3 februarie 2015

Fluxul memoriei (I) - A.E. Baconsky


kadetv20 art

Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic, 
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie ;
Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic
Și-mi scutur amintirea - zăpada mea tîrzie.

Fluxul Memoriei (II) - A.E. Baconsky

kadetv20 art

Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc - și totuși ce mulți sînt anii mei, 
Sau poate că sînt anii pierduți de fiecare, 
Care-mi apar în preajmă, obositori și grei ...
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar
Și-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune
Că anii mei cu fructul lor amar, 
Au ars pe cîmpuri goale și s-au făcut cărbune.
Au fost incendii, sînge - și dacă azi mai sînt, 
E că sub cerul țării ursit am fost să stărui
Și să colind pe drumuri și să trezesc cîntînd, 
Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...