Pictură: Jose Royo
Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
Mi-albeşte capul, în vârtejul lumii,
Pe frunţi de valuri stă cununa spumii,
De mult ce se frământă între ele.
De visuri inima pustie nu mi-i...
Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
Străbat albastre văi, plutind prin stele,
Pământul ducă-şi droaia lui de můmii!
Tihnit, ascult a gândului poveste,
Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!
Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereţii,
Ş-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii.
