Simfonia iubirii - Romain Rolland

"Se întinse pe jos cît era de lungă, cu burta și coatele lipite de podea, ca să citească mai bine. Ce șuvoi… I se părea că-și scaldă trupul în el. Citi, fără să judece, fără să încerce a-și face vreo părere, fără să înțeleagă bine. Era pentru ea o lume atît de deosebită! Dar din fiecare rînd, din fiecare undă a șuvoiului se desprindea pentru ea o femeie, o femeie iubitoare și îndurerată, dar curajoasă în durerea și în înflăcărarea ei, o femeie care îl domina pe celălalt, „pe acest bărbat”, de la înălțimea sufletului ei mîndru, care îl călăuzea, ținîndu-l de mînă și a cărei duioasă energie îl întărea, o femeie care se jertfea, care, la sfîrșit, îl mîngîia că o jertfise. Iar el, bărbatul, era pe lîngă ea o ființă nenorocită și vrednică de milă, care a văzut fericirea trecîndu-i prin față, dar n-a avut tăria s-o apuce, care și-a dat atît de bine seama că alungind această fericire se nimicește, încît a scris cu mîna lui greoaie pe cutia unde se aflau scrisorile:

Fericirea mea ucisă

George nu citi acest strigăt decît la sfîrșit, în timp ce se ostenea s-adune scrisorile răspîndite. Se opri. Se culcă pe spate, cu mîinile sub cap. Privea un trandafir roșu, prins de marginea ferestrei, pe care-l mișca vîntul prevestitor de furtună. În jurul ei, pe podea, simfonia aceea mută a iubirii."

(Romain Rolland, în Inimă vrajită)

Arderea - Romain Rolland

Ewa Hauton Art

Assia, care fusese alungată, izgonită, renegată, se întorcea în casa caldă a acestui trup, pe care seva arzătoare a sărutărilor ei nu-l părăsise niciodată. Ardea în toate mădularele lui, mută, apăsătoare, învolburată, ca un șuvoi. Marc n-ar fi putut să evoce nici una din trăsăturile ei, o simțea împrăștiată în capul lui, în pântecele lui, în freamătul manilor și uscăciunea limbii. Și uneori tresărea, din pricina sunetului unui glas sau a unei atingeri, care-l golea de viață, îl lăsa dezarmat și răvășit, ca pe o busolă înnebunită. Trebuia să se încordează, ca să-și adune mintea împrăștiată. Și atunci, ca să devină stăpână a situației, rațiunea trebuia să-l smulgă din el însuși, să-l ia de umeri, să-l iscodească și să-i spună: „Oprește-te aici! Nu-i voie să intri!”

(Romain Rolland - Inimă vrăjită)

Gândul și fapta – Romain Rolland

Dimitra Milan Art

Își dădu seama că dușmănia împotriva lui Marc se stinsese; acum dușmănia ei se îndrepta împotriva celuilalt. Și, hotărîndu-se în sfîrșit, să cerceteze toate simțămintele neștiute din fundul sufletului, se trezi lipsită de orice fel de armă împotriva tovarășului ei. Dacă pînă atunci socotise că are o poliță asupra lui, acum polița își pierduse valoarea, erau chit. Recunoștea că-l trădase (ceea ce nu voise să recunoască niciodată). Nu în felul încare înțelegeau el și ceilalți. Fapta avea mult mai puțină greutate decît gîndul. Fapta o privea pe ea, nu pe el: era treaba ei dacă avea de gînd să se răfuiască sau nu cu ea însăși; disprețul, sila ei i se păreau de ajuns ca să judece fapta, ca să se judece pe ea. El n-avea de ce să se amestece în toate astea. Mai grav era că, înainte de faptă, îl trădase pe Marc cu gîndul, luni în șir; dezertase departe de el, fusese străină, dușmănoasă, nopți întregi, în timp ce stătea culcată alături de el în același pat. Ce însemna o clipă de luare prin surprindere pe lîngă această trădare statornică și consimțită a spiritului mut și dușmănos care se încordează? Fapta mai curînd rupsese pecetea decît o pusese. Ba chiar o ușurase pe Assia de trădarea aceea lăuntrică. Datorită unui paradox al naturii, tocmai în clipa –clipa aceea fără ieri și fără mîine – cînd Assia se lăsase în voia îmbrățișării străinului, tocmai atunci scăpase de ea, de obsesia trădătoare și își regăsise dragostea adîncă, unică, credincioasă pentru Marc. Dar nimeni altul în afară de ea nu putea înțelege toate astea, și chiar Assia se ferea de a se gîndi la ele. Mobilizase toate forțele aspre și vrăjmașe dintr-însa pentru a se apăra împotriva acestui gînd. Dar astăzi gîndul se strecurase. Assia îl păst ra pentru sine. Nici nu putea fi vorba să-l împărtășească cuiva, pentru a încerca să schimbe lucrurile. Ceea ce se întîmplase se întîmplase. Assia avea mîndria să ia cu totul asupra ei polița prostească pe care o semnase: urmările greșelilor ei.

Romain Rolland, în Inimă vrăjită

Individualismul – Romain Rolland

Vladimir Volegov Art

„Religia căreia Annette nu-i dăduse niciodată grai, dar care fusese totuși religia vieții ei întregi, era individualismul mîndru. Se hrănise cu această flacără care, deși mai curată la ea decît la majoritatea oamenilor, era totuși hrana mai tuturor din generația aceea – mai ales a celor mai liberi și mai puternici, hrana tuturor acelora pe care Annette îi alesese sau îi acceptase ca amanți, prieteni, aliați. Lor și ei, înstrăinarea, chiar și numai într-o anumită măsură, a eului liber le părea o tară de nevindecat, un adevărat păcat. Orice, mai curînd decît să renunți la el. Lipsuri, singurătate … Nu era mare lucru.”

(Romain Rolland, în Inimă vrăjită)

Termometrul dragostei – Romain Rolland

Anna Razumovskaya Art

Chiar dac-ar fi vrut, Assia și Marc tot n-ar fi putut să hoinărească, înlănțuiți, privind cu duioșie la oscilațiile termometrului dragostei. Amîndoi trebuiau să-și cîștige existența. Marc lucra într-o instituție care se ocupa cu vinderea și instalarea aparatelor de radio. Assia făcea traduceri din limba rusă pentru o editură; traducea de asemenea și bătea la mașină scrisori comerciale pentru o firmă de export. Nu se vedeau decît la ora prînzului și seara, adeseori foarte tîrziu. Dar munca nu  înăbușea „celălalt gînd”. Acesta se cuibărește într-o încăpere fără aer, unde dospește. „Celălalt gînd”, năzuința nepotolită a caravanei care merge spre izvor în noaptea înstelată, prin nisipurile posomorite și dogoritoare…

— O, noapte! O, izvor! Trebuie să te regăsesc searbăd, nerăcoritor și tulburat! Setea mea nepotolită se întețește.

Se regăseau în fiecare seară, cu un freamăt de așteptare și o nevoie din ce în ce mai mistuitoare. Se desprindeau unul de altul nemulțumiți și, deși nu îndrăzneau să și-o mărturisească, dezamăgiți. Dar, în timp ce Marc se înverșuna tot mai mult s-o urmărească – pe măsură ce ea îi scăpa – în timp ce el voia să stăpînească tot mai mult ființa iubită, să nu mai lase nici un ungher din lumea și din gîndul ei în care el să nu fi pătruns, Assia se încorda, își dădea seama cu o amărăciune trufașă de hotarele iubirii din ființa ei:

—Îți deschid porțile, pentru că vreau. Intră! Dar numai pînă aici. Mai departe nu vei merge.

Descoperea, dincolo de porțile inimii ei, spații nesfîrșite, unde nimeni n-avea dreptul să pătrundă. Nici ea singură nu le explorase, se pierdeau în depărtări: Sufletul.

—Trupul, inima mea sînt ale tale. Dar sufletul, nu ! Sufletuleste al meu. E al meu? Sau eu a lui?

Și el voia tocmai sufletul!

Dar ea nu mai credea însufletul acesta! își tăiase sufletul o dată cu părul. Nici nu mai folosea cuvîntul acesta găunos. Spunea: „Eu, nevoile mele, drepturile mele”. Cine oare îi aduse din nou în minte cuvîntul ăsta vechi, cîntecul ăsta răsuflat? Annette. Pînă la urmă dibuise neînțelegerea care creștea între cei doi copii și pe care ei i-o ascundeau. Erau prea pătimași amîndoi pentru a fi dibaci. Ceea ce ascundeau ei sărea în ochi. Încruntați,  încordați, păreau două fiare care se înfruntă, care se feresc una de alta, dar se vor.

—Ești a mea! 

—Sînt a mea!

Dar dacă ar fi luat cineva în serios cuvintele celei care se refuza, femeia s-ar fi aruncat asupra bărbatului, strigînd:

 — Ia-mă!

Ritmul vieții – Romain Rolland

 Charles Vickery Art

Își spuseseră totul, își arătaseră totul. Luaseră și dăduseră totul. Turnaseră în iubirea lor tot șuvoiul vieții. Și tocmai de aceea (dar ei nu puteau să  înțeleagă), tocmai fiindcă dăduseră totul, nu le mai rămînea nimic; nici o picătură! Și-n timp ce dragostea descreștea, șuvoiul vieții seca. Piereau amîndoi, aruncați pe mal.

De-abia mai tîrziu aveau săajungă la înțelepciunea care  înțelege și care se înduioșează, care iartă, pregătindu-și, în astfel de clipe, un adăpost unde aștepți sfîrșitul refluxului, un adăpost pe care următoarea urcare a apelor îl înalță din nou. Asta-i doar ritmul vieții, cu oscilările lui, cu atît mai largi cu cît viața se cheltuiește cu mai multă dărnicie. Fiecărei retrageri îi urmează un nou avînt, cu condiția ca puterea zguduirilor repetate să nu  întindă prea tare coarda arcului și să nu zdruncine inima.

 Arcul era bun, dar arcașul își pierduse dibăcia. Chiar atunci cînd izvorul vieții avea să înceapă din nou a curge, cei doi n-aveau să uite vremea secetei și felul cum se priviseră unul pe altul atunci.

Romain Rolland, în Inimă vrăjită

Traducere de Vera Călin și Silvian Iosifescu

Cei doi îndrăgostiți – Romain Rolland

Cei doi îndrăgostiți se priveau și privirile lor erau ca o fîntînă în care se reîntoarce apa ce țîșnește. Fiecare dintre ei golise jgheabul, ca să primească șuvoiul celuilalt. Și, înecați de bucurie, se simțeau fiecare plini de făptura celuilalt. Se strîngeau în brațe ca să se regăsească. Își spuneau: „Te am! Mă ai! Nu mă da în apoi! Nu te dau înapoi. Ce bine că am făcut schimbul! Și cît iubesc viața, acum cînd viața înseamnă viața ta! O am! Voi ști s-opăstrez bine!”

(Romain Rolland,  în Inimă vrăjită)

Sufletele Assiei – Romain Rolland

Foto: Rachel Boston

La Assia sufletul ce-o stăpînise pînă atunci dispărea într-o clipă. Era cu totul uitat. Și se ivea alt suflet, se iveau alte dorinți. Pe ea n-o mira de loc. Se identifica de îndată cu ele. Erau ale ei, ea era a lor, în tot timpul dispariției celuilalt suflet. Apoi se regăsea, ca la început, fără ciocnire și fără mirare,  în primul suflet pe care-l părăsise. Era o veșnică primejdie. Dar era și un motiv de siguranță și de odihnă. Pentru ca sufletul dintîi se întorcea (asta era lucru sigur). Și în timpul în care îl  înghițea uitarea, recăpăta putere și frăgezime. Parca se scula din pat, după un somn bun.

Astfel, fără legături, fără sălaș, fără dumnezeu, fără iluzii, fără nimic din ceea ce te face să trăiești, Assia trăia nesfărîmată, tare și reînnoită, încordîndu-și în fiecare dimineață puterile pentru lupta de fiecare zi. Experiențele copleșitoare pe care le trăise nu-i lăsaseră urme pe piele, după cum nici spiritul ei nu fusese atins de gustul neantului. Era profund sănătoasă. Degeaba dărîma rațiunea totul. Instinctul dezgropa viitorul ei tînăr sub dărîmături.

Romain Rolland – Inimă vrăjită

Spiritul jocului – Romain Rolland

Paul Hedley Art 

„Faptele fuseseră atît de groaznice, patimile ce se dezlănțuiseră atît de puternice, încît era nevoie, pentru a putea merge mai departe, de o destindere a tensiunii încordate a spiritului: te

jucai cu viața; te jucai cu dragostea, cu ambiția, cu ura. Te jucai din instinct, fără să ți-o mărturisești deschis. Cumplită primejdie a unei epoci care a pierdut pentru cîtva timp simțul valorilor vieții și pentru care cele mai grave valori au devenit jucării! Puțini erau cei care nu se simțeau pătrunși, în măsură mai mică sau mai mare, de spiritul jocului. Annette,

făcută pentru a simți orice boare, se molipsise și ea, dar aducea în joc stilul ei propriu. „Inima vrăjită!” – doar pentru asta era făcută.”

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Iluzie și nepăsare – Romain Rolland

Antonio Mancini Art

„Alături de dragostea față de ființele cele mai dragi, alături de afluxul patimilor, alături de  întreaga reînnoire a vieții adunate în această vară tîrzie, simțea cum o cuprinde o stranie nepăsare. Nepăsarea celor care s-au folosit, de atîtea ori, în pasiune, în suferință și bucurie, de lanțurile iluziei, nepăsare la gîndul că lanțurile acestea se desfac și că, dacă mai păstrezi încă întipărite în carne urmele lor adînci, e pentru că asta-ți face plăcere și pentru că, pe ascuns, strîngi chiar tu chingile: și iluzia se păstrează, pentru că o iubești, ține pentru că tu vrei, pentru că vrei să țină. Dar dacă n-ai vrea să țină? Dar dacă n-ai vrea? Știm asta, știm! mai bine să nu ne gîndim. Degeaba te împiedici să te gîndești. Știi! Sînt ochii limpezi și rîzători ai Libertății.”

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Trecere – Romain Rolland

Philip de László Art

Nu sînt grăbită. Tot ce am dobîndit e al meu. E a mea sorbitura asta de aer. Să respir adînc ! Coșmarul care apasă asupra Europei și a mea, povara suferințelor, s-a împrăștiat pentru cîtva timp – un timp care va trece foarte iute – dar și eu voi trece, totul trece, și trebuie să știu să mă bucur de timpul ăsta. Știu asta.

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Totul se clatină – Romain Rolland

Foto: GaL-Lina

„Totul se clatina, nimic nu era sigur, viața n-avea viitor: mîine, hăul se poate redeschide, poate să vină iar războiul, războaiele din afară și dinăuntru. N-ai decît ziua de azi. Ești pierdut dacă nu te încleștezi de ea, cu toate cele zece degete, cu toate douăzeci – cu mîinile și cu picioarele. Dar cum să prinzi ziua de astăzi? Unde să-ți înfigi unghiile? Nu poți s-o cuprinzi, n-are formă, e uriașă, se strecoară printre degete și ți le  încleiază. Dacă te apropii de această masă ce se învîrtește, ești azvîrlit afară ca dintr-o praștie, sau ești sorbit și te cufunzi. 

(...)

Dar e atîta oboseală în înfrigurarea asta a mîinilor încleștate! O povară atît de apăsătoare pentru umerii unui băiat! Doamne, ce sarcină nemăsurată! Tot sînt mai fericiți cei care n-au decît o viață îngrădită, o singură cale, o singură nevoie de împlinit! Dar Marc avea vreo patru-cinci, lacome toate, care-i rodeau măruntaiele. Trebuia să cunoască, trebuia să ia, trebuia să se bucure, trebuia să înfăptuiască,trebuia să fie… Și vulpile acelea mici, pe care le ascundea în sîn ca și copilul spartan, se mușcau unele pe altele, îl mușcau și pe el. Nu-și puteau astîmpăra foamea toate în același timp.”

(Romain Rolland, Inimă vrăjită)

Să fim cinstiți – Romain Rolland

Henry Raeburn Art

— Să fim cinstiți înseamnă să spunem deschis fiecare gînd, să nu înșelăm pe nimeni, să nu ne înșelăm mai ales pe noi asupra a ceea ce credem. Dar nu înseamnă să facem un lucru cu neputință: să acționăm totdeauna numai așa cum credem. Numai spiritul nostru e liber. Trupul ne este înlănțuit. Sîntem înșurubați într-o societate. Ne conduce o orînduire. N-o putem nimici, fără să ne nimicim și pe noi. Chiar cînd e nedreaptă, n-avem altă cale decît s-o judecăm. Dar trebuie să ascultăm.

—Mamă, te lepezi de viața ta. Crezi că nu-ți cunosc revoltele, luptele, felul cum n-ai putut suferi nedreptatea nici față de tine, nici față de alții? Draga mea neascultătoare! Dacă n-ai fi fost așa, nu te-aș iubi atît!

—Nu, nu mă lua drept pildă! Ah! Asta e pedeapsa mea! Nu e drept. Ți-am spus-o, o știi, am trăit orbește, și n-am avut drept călăuză decît un simțămînt înnăscut, decît patimile de femeie și o inimă prea exaltată, care tresare în noapte la cea mai mică atingere. Un bărbat – bărbatul pe care l-am făcut – nu trebuie să se modeleze după o femeie. El poate și, prin urmare, trebuie să se desprindă de natura tulbure, trebuie să vadă și mai limpede, și mai departe.

 — Așteaptă! O să ajungem în curînd la asta. Și cînd vom fi  ajuns, poate că-mi vei cere să ne întoarcem înapoi. Acum, spune-mi: îți pare rău de „neascultările” tale?

 —Fiecare dintre ele a fost o înfrîngere.

—Dar mărturisește că fiecare înfrîngere a fost o eliberare.

—Ah! N-am izbutit decît să schimb lanțurile și sa mă rănesc. Lanțurile sînt fără număr. Cînd scapi de unele, te prind altele. Pesemne că așa trebuie să porți lanțuri.

—Vorbești împotriva firii tale. Te văd pilindu-ți lanțurile pînă la capătul zilelor tale.

—Dar dacă greșesc? Dacă, împins de instinctul mărginit, omul e în primejdie ca, zguduindu-și lanțurile, să-și facă mai mult rău și sieși și celorlalți. Dacă e nevoie să plătim ordinea cu renunțări?

—Mamă, nu încerca să te folosești de cuvîntul egoistului genial, care pun ea mai presus ordinea universului decît binele aproapelui, care prefera liniștea contemplației lui acțiunii primejdioase împotriva răului din ceasul pe care-l trăia. Ceea ce e  îngăduit lui Goethe, nu ne e îngăduit nouă. Nu ne e de ajuns ordinea veșnică. Trăim în cea pămîntească. Și cînd e otrăvită de nedreptate, avem datoria să spargem geamul, ca să putem răsufla.

—Ne vom tăia vinele.

—Dacă mă voi prăbuși lîngă spărtură, ei bine, măcar voi ști că am făcut o spărtură. Alții vor putea răsufla mai ușor.

—Copilul meu, tu nu crezi în omenire (mi-ai spus-o de atîtea ori!). De ce-ți vine acum în gînd să te jertfești pentru ea? N-ai batjocorit oare de atîtea ori credința mea în omenire, biata mea credință, care a primit atîtea lovituri, încît astăzi nu mai este nici prea mîndră, nici prea sigură de sine?

—Iartă-mă! Pe tine nu te-am batjocorit! Orice ai crede, tu ești pentru mine mai presus de credințele tale. Dar e drept că nu-mi place „umanitarismul” și „umanitatea”, nu-mi plac palavrele astea, ideologiile, iluziile astea verbale. Văd oameni, și oameni, văd niște turme mari care rătăcesc, se strîng la un loc, se lovesc, o iau la dreapta, la stingă, înapoi și stîrnesc cu picioarele praful ideilor. Văd în viața lor, în viața noastră, în viața universului o tragicomedie, al cărei sfîrșit n-a fost scris încă: scenariul e alcătuit treptat, e improvizat de voințele celor care conduc lupta. Și eu intru în luptă, am fost însemnat să lupt, pentru că sînt fiul tău, pentru ca sînt Marc Rivière. Nu mai pot da înapoi. Mîndria mea e în joc. Și fie că tabăra din care fac parte va pierde lupta, fie că nu, o să lupt pînă la capăt, fără șovăială!

—Dar ce e lupta asta? în ce tabără intrăm? în cea a noului? în cea a vechiului? Cine știe? Cum sa fii sigur? Poate că trecutul poruncește viitorului? Cine să ne lumineze? Adesea, în singurătatea de gîndire în care trăiam, cînd mă simțeam deodată sigură de ceva, îmi spuneam: „Cum de sînt sigură? Oare asta nu  înseamnă că gîndul învingător (zeul viitorului) se află în mine?” Dar, cînd îi vedeam pe ceilalți oameni, pe celelalte popoare, la fel de pline de convingere, de convingeri deosebite și opuse cu ale melc, de acea credință nebună în patrie și religie, în artă sau știință, în ordine sau libertate, și chiar în dragoste – în care se istovește viața oarbă și dezlănțuită – cum de mai puteam avea deșertăciunea să-mi spun cu încăpățînare: „Numai convingerea mea e bună”?

— Numai convingerea mea e a mea. N-am două convingeri.

—Am toate convingerile celor pe care-i iubesc. Și asta e convingerea mea: că-i iubesc.
—Iubești oare atîția oameni? Există atîția care pot fi iubiți?
—Iubiți sau plînși. E același lucru.
—Nu vreau să fiu plîns. Vreau altă dragoste, o dragoste care să aleagă, o dragoste care să prefere.
— Copil crud ce ești, prea mult te prefer! Aș da tot restul lumii ca să te păstrez.
— Ei bine, fii cu mine și fii ca mine: alege! Visezi prea mult. Plutești ca fluxul și refluxul, care urcă și care dă înapoi fără să  înainteze. Trebuie să înaintăm cu orice preț. Să sfărîmăm, pentru a merge drept pe calea noastră!
— Dar dacă această cale se lovește de un zid? Dacă ne trezim singuri? Dacă restul lumii e de cealaltă parte?
—Cel care o ia înainte merge singur. Dar merge singur pentru că se știe deschizător de drumuri. Fiecare pas înainte al omului singur va fi drum pentru lumea întreagă.
—E un crez. Și există atîtea crezuri, cîți oameni. Cred mai mult în oameni decît în crezuri. Aș vrea să-i îmbrățișez pe toți nebunii aceștia cu aceeași dragoste iertătoare de mamă.
—Ei nu vor. Nu primesc sînul. Sînt înțărcați. Trebuie să credem, să înfăptuim, să nimicim, să luptăm, dar să înaintăm. Știi ce se spune despre patrie: „O tabără în pustiu”. Haidem mai departe, să ducem mai departe țărușii și pînza cortului!
—Tabăra mea e gata clădită. E legea inimii. Toate îndatoririle sociale, care se deosebesc și se tăgăduiesc una pe alta, prețuiesc prea puțin în ochii mei, față de simțămintele sfinte, neschimbate, veșnice – dragostea, maternitatea. Cel care le jignește mă jignește pe mine. Sînt gata să le apăr, oriunde sînt amenințate. Dar nu merg mai departe.
—Ei bine! Eu merg mai departe! Cînd îndatorirea socială ajunge să jignească simțămintele firești trebuie s-o înlocuim cu altă îndatorire socială, mai largă și mai omenească. A venit ceasul. Trebuie refăcută toată societatea, toată morala cuprinsă în coduri sau în catehisme: și va fi refăcută. O cere întreaga mea ființă. Rațiunea noastră, patimile noastre se împotrivesc greșelii apăsătoare a unui contract social, depășit astăzi. Atîtea dintre marile forțe, care zbuciumă inima oamenilor și pe care le condamnă legile, devin suferință și, cîteodată, chiar crimă, doar din pricina neomeniei legilor și a unui sistem ce impune naturii un cadru ajuns instrument de chin. Mii de tineri au primit războiul ca pe o eliberare. Inima mea a tresăltat sălbatic la vederea lui, deoarece nădăjduiam că războiul ne va desprinde trupul din lanțuri. Ne sugrumau gînduri și convenții îmbătrînite,  bunăstarea putredă și plictiseala de moarte, spoită cu un idealism grețos, șters și fățarnic – pacifismul vostru de atunci, umanitarismul vostru. Toate acestea ciunteau natura, ucideau bucuria noastră de viață, instinctul puternic, sănătos și sfînt Sanctus. Am crezut că cingătoarea aceasta blestemată se va rupe. Nenorociții de noi! Ni se oferea drept eliberare doar războiul scîrbos, prin care să ne înfundăm în suferință și moarte, ca niște ființe josnice și fără rost! Și cingătoarea s-a strîns mai tare, tineretul nostru e înlănțuit, stă în picioare, încovoiat, într-o cușcă asemeni celei a lui La Balue! Și trebuie să sfărîmăm, să sfărîmăm orînduirea moartă și ucigașă, potrivnică firii, acea ordine mai falsă decît dezordinea. Trebuie s-o sfărîmăm, ca să clădim o ordine mai înaltă, mai vastă, pe măsura oamenilor carese ivesc, care s-au ivit – pe măsura oamenilor: a noastră! Aer! Mai mult aer! Să lărgim binele și răul! Au crescut împreună cu noi.
— Unde-i vezi tu pe oamenii aceștia? Eu nu-l văd lîngă mine decît pe copilul meu. Și mă tem pentru viața lui. De ce i-am dat viață în vremurile astea aspre?
—Să nu-ți pară rău! Să nu mă plîngi! E o furtună. Trăiască vîntul! Și îți mulțumesc ție, care mi-ai dat plămîni și aripi! îți amintești de Ultimul Viking de pescarul norvegian, a cărui epopee modernă am citit -o împreună? Cînd, la sfîrșitul cărții, scapă de la moarte și se îndepărtează de furtunile insulelor Lofoden, ca să trăiască în aerul nemișcat al orașelor, nu mai poate fi fericit. Așa e! Prefer să fac parte din generația mea, decît din a ta. Generația ta visa fără vlagă un progres rece, omenesc. Pe fundalul acesta, prezentul se zărea cenușiu, searbăd. Clasa privilegiată se bucura de el fără multă plăcere, din vîrful buzelor. Erau palide bucuriile, palide durerile, ironia și blîndețea erau monotone. Peste tot, plictiseală. Pentru cei care se trudeau dedesubt – pentru noi – exista numai veșnica roată de învîrtit în noapte. Astăzi suflă uraganul, casa s-a dărîmat. În pivnița noastră, o dată cu vîntul, a intrat și lumina zilei. Dintr-o clipă  într-alta clădirea șubredă poate să se prăbușească peste noi. Știm asta; dar printre crăpături se vede cerul, se văd norii în zbor, se simte vîntul. Și, la marginea prăpastiei absurde și mărețe, trăim din plin, fără iluzii asupra vieții și a oamenilor, asupra clipei ce vine. Fie că totul va ține, fie că se va nărui, noi clădim pe umeriinoștri un univers de o zi.
 —„Noi”? Cine i-a văzut pe acești „Noi”? Unde sînt? Cine sînt?
—Cel dintîi care va acționa. Ceilalți se vor naște dintr-însul.
—Dar el va muri.

—Da.

—Nu vreau să fii tu acela!

—Adineauri ai vorbit de maternitatea

care visează să cuprindă pe toți fiii oamenilor. Iată cum poți s-o folosești! Dă altora dragostea pe care o ai pentru mine!

—M-am lăudat! Nu pot! Ah! Cine a putut-o vreodată? Ar fi neomenesc. Îi iubesc pe ceilalți în tine. Te iubesc pe tine în alții.Pe tine te căutam în ei, atunci cînd îmi lipseai. Iar acum, cînd te am, să te jertfesc? Nu mai am nevoie de ei. Tu ești universul meu.

—Dar universul se mișcă: are calea lui. Trebuie să-l urmezi împreună cu mine. Chiar dacă duce la crucificare. Amintește-ți de Mater Dolorosa!

—Nici ea n-a vrut. A fost silită.

—Toți sîntem siliți; și tu și eu.

—De cine?

—De legea firii noastre.

— De ce s-o sufăr, dacă e împotriva mea? Mă revolt, o azvîrl ca și pe celelalte legi.

—Nu vei putea. N-ai fi sinceră.

—Ei bine,o să mint!

—Nu vei putea. Iar eu nu vreau.

Își privi mama, se opri, apoi spuse (glasul îi tremura):

—Vezi tu, mamă, sînt două lucruri pe care nu le-aș vrea: să nu fiu sincer și să nu fiu curajos. Poate… (Șovăi.) Poate pentru că nu sînt curajos și pentru că mint…

Annette îi cuprinse fața în mîini.

 —Tu minți? El închise ochii și spuse în șoaptă:

—Da. Căci, în adîncul sufletului, mi-e teamă.

 Annette îl strînse în brațe. El se lăsă cuprins, fără a face vreo mișcare. Rămaseră așa – obrazul fiului se sprijinea de pieptul mamei. În slăbiciunea lor, fiecare se simțea puternic prin slăbiciunea celuilalt.

Marc se desprinse și-i spuse Annettei:

—Orice ai face, tu nu poți să minți!

—Mă înșel pe mine.

—Tu nu te înșeli. Te lași înșelată.

—Se pot cunoaște vreodată vicleșugurile gîndului? Nu m-am mințit de atîtea ori singură?

—Ai făcut-o pentru că nici un om nu poate trăi cu totul în afara minciunii.

—Dacă minciuna ar pieri cu totul din viață, n-ar pieri și viața? Nu întreține ea Iluzia cea Mare?

—Dacă viața nu se poate lipsi de minciună, dacă, e Iluzia cea Mare, înseamnă că nu e adevărata Viață. Adevărata Viață e în altă parte. Trebuie s-o regăsim.

—Unde e?

—În mine. În tine. În nevoia de adevăr. Cum ne-ar puteastăpîni această nevoie, dacă n-ar sufla în noi?

 Annette se simțea pătrunsă de glasul fiului ei. Dar se  împotrivea din răsputeri. Era vorba de viața lui!

— Te rog! Te rog din suflet! Nu-ți primejdui viața în zadar! La ce bun? Știi bine că nu poți schimba oamenii! Orice ai face pentru ei, vor rămîne aceiași: aceleași pasiuni, aceleași prejudecăți, aceeași orbire, pe care ei o numesc rațiunesau credință și care nu e niciodată altceva decît un zid –scoica lor de melc. Au nevoie deea ca să trăiască. Nu vor ieși dintr-însa. Nu poți s-o sfărîmi. Tu vei fi sfărîmat. Păstrează-ți adevărul! Nu-l dezvălui în ochii lor, care nu pot să-i sufere puterea! La ce bun? La ce bun? Adevărul ucide pe cei care-l poartă. 

—La ce bun? La ce-a fost bună viața ta? Oare tu n-ai trăit după adevărul tău? De cine ai ascultat oare, de adevărul tău sau de primejdie? Îți pare rău că ai ascultat adevărul? Răspunde! Răspunde! Îți pare rău?

Annette se cutremură. Dar răspunse:

 —Nu! 

Era deznădăjduită. Se gîndea: „Îl ucid cu mîna mea”.

 Fiul ei o privi cu duioșie. Și, pe fața lui tînără, se întipări un surîs grav. Spuse:

 — Mamă, nu te frămînta! Poate că n-o să se întîmple așa, poate că n-o să se întîmple nimic, poate că războiul o să se sfîrșească mai înainte. Nu e nimic hotărît. Nu știu ce am să fac. Nu știu nimic. Singurul lucru pe care-l știu este că, atunci cînd va sosi clipa, mă voi purta cinstit… Cel puțin, voi încerca… Ajută-mă și roagă-te!

—Mă rog. Dar cui?

—Izvorului meu. Sufletului tău. Sînt apă dintr-însul.

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Să fii adevărat – Romain Rolland

                         Henry Raeburn Art

Ai vrut să fiu adevărat. Să fiu un om adevărat, un om drept. Nu știu dacă voi putea. Dar pot să încerc. Să vorbim deschis! Tot răul se trage din faptul că nimeni nu îndrăznește să fie sincer dincolo de granița unde încep să-i fie amenințate interesele proprii și patimile. Ajunși la această graniță, oamenii găsesc o cale ocolită, se înșală singuri, cum fac acești pacifiști. Tu vrei ca eu să fiu sincer, dar nu cu prețul fericirii mele și al fericirii tale, E bine așa? E cinstit?

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Durere și împlinire – Romain Rolland

Knud Andreassen Baade Art

Degeaba se revoltă Franz. Grija pentru el trecea pe planul al doilea. Acum putea trăi singur cu durerea lui. Deznădejdea lui luase forme mai potolite; se afla în ceasul cînd omul reface din doliu armonia vieții; durerea devine un element al acestei armonii. Nu mai există primejdia ca durerea să nimicească ființa; ea împlinește și hrănește sufletul; e un tovarăș chiar și în singurătate.

Romain Rolland - Inimă vrăjită

Mireasma ființei – Romain Rolland

Marc mu se împăca ușor cu nimeni. Îi plăcea să despice firul în patru. Și, după această operație, nu mai rămînea mare lucru din prieteniile lui întîmplătoare. Se înverșuna să le dezghioace, să găsească viermele în grăunte, să găsească golul sau murdăria. Dar, pe lîngă toată pleava, îi mai rămăsese un singur grăunte: inima mamei lui. Încă nu cunoștea tot ce se poate scoate din acest grăunte. Dar îl vedea neatins, fără urmă de stricăciune, și lucrul îi insufla respect și dorința nemărturisită de a-l cunoaște mai bine.

Își dăduse seama că mama lui îl iubește, dar că el n-o stăpînește. Dragostea maternă e un instinct puternic și sigur. Dar Marc voia mai mult: voia mai mult decît să iubească – voia să cunoască și să fie cunoscut, să dobîndească ce este mai tainic, mai bun, nu mama, ci ființa. Mama e aceeași pentru toți: o cloșcă anonimă. Dar fiecare ființă își are esența sa ascunsă, care nu seamănă cu nici o alta, își are mireasma ei proprie. Și el simțea această mireasmă. Voia să străbată învelișul, s-ajungă pînă la grăuntele de tămîie: „Tu care ești tu, care exiști o singură dată! Vreau taina ta !...”
„Ce să faci cu ea? S-o arunci după ce te-ai săturat?” Inimile adolescenților, mici rozători, sînt lacome să stăpînească, dar nu știu să păstreze nimic. E mai sănătos să ții tezaurul, pe care ei îl poftesc, la adăpost de dinții lor.
 La Annette este adăpostit. Degeaba se dăruia cu buzele ei frumoase și zîmbitoare. Nici ea nu poseda cheia casetei în care stătea ascunsă taina ființei sale; prin urmare, n-o putea dărui. Din fericire pentru ea. De cîte ori în viață n-ar fi risipit comoara!Pentru Marc, azilul acesta neviolat căpăta atracția unui sanctuar  în care vrei să pătrunzi

(Romain Rolland, Inimă vrăjită)

Jung Shan Art

Vorba lui Pitan – Romain Rolland

„Vorba lui Pitan era înceată, liniștită, fără opriri; se scurgea ca apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă. Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-și urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înșela în privința valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia de a-și lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul tăcerii, în care se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să pătrundă în viața lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de amorțeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Și-apoi, ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alți oameni.”

Romain Rolland – Inimă Vrajită

Georgi Kolarov Art

Suflet cotropitor – Romain Rolland

În circul lumii a pătruns Sufletul cotropitor. Ea se recunoaște  în el. Eu sînt inimile acestea înfrigurate. Eu sînt forțele ascunse, demonii dezgoliți, jertfele, cruzimile, entuziasmul, violențele. Eu sînt puterile blestemate și sfinte ce vor să se ridic e dinstrăfunduri.

 Tot ce e în ceilalți este și în mine. Mă ascundeam. Mă descopăr. Pînă acum n-am fost decît o umbră din ceea ce sînt acum. Pînă acum îmi trăiam zilele în visuri; în timp ce adevărul se află în visurile izgonite. Iată adevărul... lumea în război... eu...
Cum se poate exprima prin cuvinte tot ceea ce nu se poate spune, dar care fierbe ca și mustul în cadă, în tăcerea și în visul acestei inimi de bacantă? Cum poate fi exprimată înfrigurarea ce urca în Annette, pe care ea o observă, o adulmecă, și amețeala aceasta liniștită... Se joacă o drama îngrozitoare, în care și ea are un rol. Dar încă nu i-a sunat ceasul să intre în scenă.E gata, dar nu e luată de puhoiul acțiunii, îl mai poate încă privi. Aspiră clipa aceasta fără pereche. Stă aplecată asupra șuvoiului și priveliștea o amețește; dar se ține la margineși așteaptă clipa cînd! Se va spune: „E rîndul tău! Aruncă-te!”

(Romain Rolland – Inimă Vrajită)

William Rose Art

Fluviul vrăjit – Romain Rolland

„Annette simte cum curge fluviul vrăjit, înfășoară și desfășoară de pe fus firul de șuvoaie inelate, se lasă în voia lui și se joacă cu forța ademenitoare care o tîrăște. Dar cînd rațiunea, deodată trează, vrea să controleze jocul, o găsește pe Annette smulsă dintr-un vis, dar căutînd un altul, în care să se cufunde. Atunci, Annette născocește cu pricepere romanul vieții pe care a trăit-o, sau pe care o va trăi, poate, folosindu-se de frînturi din  întîmplările zilelor, de amintiri, de figuri din trecut. (...)
Cîte suflete de femei există, a căror bogăție tăinuită se exprimă, ca și al Annettei, prin acest șuvoi lăuntric? Cine ar putea citi în adînc ar găsi adesea patimi întunecate, încîntare, viziuni ale abisului. Și, în viața liniștită de fiecare zi, nu-i decît o burgheză corectă, văzîndu-și de treburi, rece și înțeleaptă, stăpînă pe sine, uneori chiar prea stăpînă, întocmai ca și Annette, care, față de elevi și de fiul ei (numai că pe el nu-l putea înșela)  îmbrăca o înfățișare chibzuită și rece, moralizatoare…”

(Romain Rolland, Inimă vrăjită)

Christian Schloe Digital Artwork

Viața mecanică – Romain Rolland

„Începuseră să se poarte cu ea așa cum te porți cu o fiică, o fiică, ce e drept, cam nestrunită, pe care trebuie s-o înveți. Îi făceau cunoscut care era mersul zilelor, lunilor și anotimpurilor Brissot, care sînt legăturile lor din provincie și din Paris, ce  îndatoriri de rudenie au, ce vizite trebuie sa facă. Îi înfățișau,  într-un cuvînt, lanțul nesuferit al corvezilor sociale, care fac peunele femei să geamă, dar de care unele sînt foarte mîndre. Pentru că, deși se simt hărțuite, mișcarea asta neîntreruptă le dă iluzia că folosesc și ele la ceva. Această viață mecanică, aceste legături fățarnice, aceste nesfîrșite convenții îi erau nesuferite Annettei. Totul părea orînduit dinainte; treburile, plăcerile – căci existau și plăceri – doar că erau și ele orînduite dinainte. Trăiască suferințele neprevăzute în program! Dar nici o nădejde sa ieși din program, nici chiar cînd e vorba de suferință. Annette se vedeastrînsa ca o cărămidă într-un zid. Cu nisip și cu var. Cu ciment roman. Mortar Brissot.”

(Romain Rolland – Inimă vrăjită)

Pictură: Manuel Nunez