Apropieri fără margini - Nicolae Cornescian

"Dacă vei trece alături, se va estompa totul împrejur. 

Aerul dintre noi va pierde orice culoare,

pe când lumina ne va undui privirile 

mult mai clare decât transparența adierilor calde.

Și totuși, voi aștepta mai mult decât trebuie

și nu voi înceta să cred că mă voi trezi în curând, 

chiar dacă timpul dintre ceasurile noastre, 

indicând mereu ore diferite, 

se va opri pentru totdeauna.

Mai ales, în acea apropiere fără margini, 

unde ne vom întâlni doar ca să ne amintim 

că totul putea fi altfel dacă, 

trecând poate și de alte dăți alături, 

privirea ta ar fi umplut întunericul dinăuntrul meu,

obligându-mă astfel să nu încetez să cred

că ar fi trebuit să mă trezesc deîndată. 

Ca atunci când m-ai atins în treacăt,

în sala cu oglinzi a hotelului închiriat 

pentru o vară întreagă, 

în acea apropiere fără margini, 

unde, amestecate, luminile reflectate 

scoteau la iveală nuanța comună a privirilor noastre. 

Albastre precum cerul din dosul sticlei. 

Acel cer ce era mult mai aproape de noi             

și de umbre desprinse 

de mari macule de întuneric, rămas din timpul nopții,

decât orice altă părere.

Cum era chiar și apa, văzută alături, 

marea de care îmi spuneai că aducea urme de pași

din depărtările pline de transparențe unduitoare, 

de copaci și bărci arse.

Tocmai de acolo unde, dacă vom trece alături, 

nu ne vom aminti apropierea fără margini

din sala cu oglinzi a hotelului închiriat 

pentru o vară întreagă.

Pentru că, de fiecare dată, totul va fi mereu altfel.  

Pentru că mai mereu vom simți totul 

ca și cum ar fi pentru prima dată."

Sursa: Ecouri ucrainene

Gary Benfield Art

Valuri de sub apă – Nicolae Cornescian

***

Tot ce închipui când mă visezi uneori,

devine real în privirea mea.

Ţâşneşte din gând. Se face văzut. Luminează.

Îmi defineşte apropierile, obligându-mă să exist.

Să cred că în adâncul apei,

ce-ţi păstrează oglindirea, creşte locul gol,

necesar cerului scurs în orele beznei.

Chiar şi acum, când închipui că ai putea să mă vezi,

dacă visul din care nu mai pot evada

s-ar goli de lumină. Şi ar rămâne doar o singură umbră

între noi; o umbră fosforescentă.

***

Îndepărtându-mă de tine, ca de propriile amintiri,

ştiu că în curând va veni chiar şi timpul vieţii mele.

Şi un singur drum se va întinde între casa noastră

şi nemărginirea. Calea de lumină penetrând

culorile spaţiului; îndepărtându-se de bezne lucioase.

Cele din visele celor străini. Celor ce caută ieşiri

din perspective umbroase. Chiar şi acum, când cred că

întotdeauna voi reveni doar acolo unde, din pricina ta,

nu se mai poate uita mai nimic. Nici măcar această nemărginire,

prezentă doar în casa noastră. În deschiderea definită de lumini

mult mai vii decât tot ce ar putea fi real.

***

Pentru menţinerea echilibrului e nevoie de absenţe

a ceea ce va fi real într-un alt timp,

ştii şi nu mai poţi să fii tu când te atrag alte gânduri,

ca nişte vibraţii interspaţiale. Când simţi că

în visele mele rămâi veşnic vie. Când valul celest

inundă adâncimile sclipitoare, ape conturând

orizonturi posibile. Priviri purtate de vânt

într-o singură clipă, trenând mai mult decât amintirea.

Când uiţi unde suntem şi totul se reduce doar la prezenţe

din aceste locuri, unde încă dăinuie destul de mult spaţiu

necesar închipuirii timpului ce va veni. Unde realul se lărgeşte

mai repede decât lumina. Şi ceva nevăzut

menţine în echilibru tot ce rămâne prezent.

Sursa: https://luceafarul.net/

Inocentei – Nicolae Cornescian

Anatoly Metlan Art

„Cînd doar cu aripi te mai pot întoarce si cu privire te mai pot opri,

în mine-ngheatã florile tîrzii si-un cuib de nea în hãu de suflet zace.

O pasãre abstractã te mai zboarã. O aripã îti taie drumul stîng.

Sub boltã, dintr-o lacrimã de cearã, îti intuiesc plecãrile si plîng.

Copil ce-nveti a crede-n sentimente, lucoarea ta în vãz strãin respir.

În ploi de grindinã cu gust de mir te recunosc în umbre inocente.

Refuz sã te ating, sã fac risipã de rãsuflãri prin spatiu sideral.

De te închipui mã rãneste clipa înfrîntã de chemãri surpate-n val.

Din zi în zi devii tot mai secretã; o tainã zãvorîtã dinadins

în naos de nisip si nufãr nins, între copaci si cearcãne de cretã.

Te inventez în zborul frunzei. Parcã-n zidiri ciudate-n umbra ta mã-nchid.

Te-mbracã crengi în straie de mesteacãn. Pe trunchiul tãu cu crini de nacru ning.

De dorul tãu, strãino si iubit-o, mã întrupez din vijelii prelungi.

Incendiatã de surpãri de fulgi, reinventez lumina ce-ai strivit-o.

Sînt doar un rãtãcit printre hotare ce se dilatã între muri de fum.

Un duh pribeag îngenuncheazã-n zare; ne osîndeste la acelasi drum.

Ca vifor transformat în strãlucire, cu-o ultimã dorintã de înalt,

ning cu sclipiri de irisi si bazalt, ning fãrã milã-n cer din amintire.

Ning cu nãlbari înapoiati de razã, cu mucava si stele de velur.

Înfãsuratã în zãpadã rozã, aprinzi în turn opaitul azur.

Cît umbra ta tãrîm silhui strãbate si sîngele pulseazã-n lemn încins,

tot prevestind venirea ta din vis, în carnea mea o pasãre se zbate.

Din fîlfîiri tãiate-n vãl de ceatã croiesti pe batolit un duh damnat.

Pãcat cã te întorci din altã viatã în timpul meu la iarnã condamnat.

Si n-am nici ramuri sã te pot cuprinde; si mîinile îmi ard în flori de mosc.

Abia mai stiu în crug sã recunosc aceastã aripã ce-n ochi se-aprinde.

Un zbor de înger în adînc mã doare. Nu-mi mai sãrutã umbra ta.

Te rãtãceste-n zi de sãrbãtoare lumina focului erupt din stea.

Doar din ecouri si vibrãri de nufãr te recompun în orele de vînt.

Te reînvît din verbe de nicicînd. Privirea ta prin vise o mai sufãr.

Cînd pasãrea albastrã te mai zboarã si te omit din orice anotimp,

abia mai stiu de-ai fost în zi de soare copilul ce-a crezut o clipã-n timp.”

Sursa: http://poezia.3x.ro

Vom fi acolo, dar vom fi străini - Nicolae Cornescian

 Ashley Lebedev Art

Vom fi acolo, dar vom fi străini.

Vor crește aripi între noi, mălini.

Un gând secret pe umbră voi grava.

Ai să mă-ntrebi de pot să-ți spun ceva.

Voi colora văzduhul pal în fum.

Vei respira restante de parfum.

Îmi vei șopti, oprită-ntre tulpini,

E martie, dar noi suntem străini.

Și aripi cresc mai albe decât flori,

dar nu observi că ne lipsesc culori

să terminăm acest abscons peisaj

din visul nostru scurs într-un miraj.

Și nici nu simți că nu mă poți iubi

de când aștepti, iar primăvara-i gri.

Erau voci în vis, ecouri volatile... - Nicolae Cornescian

Erau voci în vis, ecouri volatile, chemând stăruitor, vibrând primprejur. Erau şoapte false. Fredonate ritmat, cuvintele total neînţelese mă purtau prin labirintul depărtărilor neştiute ori chiar prin alte lumi. Se revărsau razant. Undeva în stânga mea. Aproape. Atât de aproape, încât aveam senzaţia că răbufneau tocmai din interiorul meu, dintr-un loc gol, o cavitate necesară amplificării bătăilor inimii. Apoi, schimbându-şi tonalitatea, ca un fel de răspuns întârziat, reverberau undeva în dreapta mea, acolo unde, într-un târziu, auzisem destăinuirea îmbucurătoare a soţiei: „Nu uita că în fiecare viaţă ne-a fost dat să fim mereu împreună. Suntem doar nişte completări ce nu pot exista una în absenţa celeilalte.” „Suntem doar nişte completări…” repetam. „… ce nu pot exista una în absenţa celeilalte” o auzeam.

Nicolae Cornescian, în Psihoze (2)
( revistadesuspans.ro )