Rod - Vasile Zamfir

Se tânguia azi-noapte întreg sufletul meu,

Că zi de zi rămâne-n amurg și-n părăsire;

Mi se pornise iarăși furtuna, în neștire

și fremătam de gânduri și nu mai eram eu.

Părea că altul-n mine s-a deșteptat deodată

și-aruncă vechi veșminte pe care le-a purtat;

se dezghioca un suflet atât de minunat,

încât era într-însul cântarea distilată.

Se tânguia trecutul și-n chinuri se năștea

 Cel vârstnic de acuma cu tâmple argintate;

Eram un rod de aur, copt din eternitate

și mi-am simțit făptura în timp de cântec grea.

Părea că altul-n mine să cânte-a început,

Cum eu nu mai cântam cu mii de alăute;

Veneau de pretutindeni cântări necunoscute,

Iar eu, cel vechi, departe stam părăsit și mut.

Se tânguia trecutul din el când se năștea,

În chinuri mari și-n freamăt prelung cântarea mea.

Extaz - Vasile Zamfir

Se va sui în mine-ncet extazul

celui din urmă dor ce-l va cânta,

cutremurându-mi toată viața mea

ca-nfiorarea unei vâsle iazul.

În valuri circulare se va-ntinde

în mine-un freamăt, cum nicicând n-a fost

și cântecul acela pe de rost

și-n întregime-n minte l-ai cuprinde.

Nu-mi vor lipsi cuvintele-nroșite,

ca zarea-n răsăritul unei nave

ci vor veni, gingașe suave,

și s-or lăsa de mine împletite.

Și vor cânta un cântec pentru tine

cu rime proaspete și ritmuri line...

Ritmul stins - Vasile Zamfir

În cântecele mele stă simțirea

ca-n niște urne cu cenușă pline

și-n mine-nvie numai amintirea

acelor lumi ce-s moarte și străine.

Ca în firide stă ea nepătrunsă:

aici e vis, dincolo iubire

în cântecul acela stă ascunsă.

Destin și lacrimi de safire.

În dimineți uitate iarăși caut

Cu lacrimi între gene-ngândurat,

Și pipăi iarăși găuri mici de flaut

prin care tinerețea mea s-a scuturat.

Sunt eu acel ce-n urmă a rămas,

în fiecare cântec răspândit,

Cum mi-a căzut întârziatul pas

în timp stingher, acum obosit.

Simplitate

Au toate cântecul lor...

Vântul își însrtună alăutele

să picure în frunze cer senin.

Lumina bate-n talgere de aur

și sunetul se limpezește-n miere,

apoi devine nesfârșită apă

iar eu m-aud în ea

ca o uitare ca o întrupare

trecându-mi cântecul în văzduh de zbor

Răsună-n mine lire de argint

strigându-se cu valurile calde,

ca să-mi cânte simfonia lor.

Și eu eram, deodată, numai dor,

numai cântare-naltă de iubire

lângă-a mulțimilor uimire.

Vasile Zamfir

Acolo-n adâncul de zile - Vasile Zamfir

Dragostea mea, risipire regească,

Cu chipuri de fete înecate-n adânc.

Acum, când am taine de suflet, cobor ca-n fântâni,

să mai dau de răcoarea apei neîncepute.

O, însetarea crește cu vârsta

și-i tot mai mare, cu cât te depărtezi de izvor,

înstrăinat pe o culme de munte ! Nu pot să urc

decât cu închipuirea în miezul de vreme.

O lume întreagă atunci mă înconjoară și-s altul.

Cel ce s-a pierdut se regăsește pe sine.

Mi se pare că așa trebuie să se bucure și un copil,

când își regăsește drumul pierdut spre casă,

Cântă un fluier, acolo-n adâncul de zile,

și nu mai lasă  înecului mare al amintirii.

Oare-i o joacă această-ntoarcere printre coloane

de timp, când afară se zbuciumă marea cu mii

de corăbii, purtându-mă spre alt țărm depărat ?