Există un Dumnezeu în noi - Friedrich Hölderlin

Există un Dumnezeu în noi, a adăugat el liniștit, care conduce, ca matca râului, destinul, și lucrurile toate sunt elementul lui. El să-ți fie, în primul rând, prieten.

Friedrich Hölderlin, în Hyperon

Adeseori te-am simțit lângă mine... - Friedrich Hölderlin

Adeseori te-am simțit lângă mine, deși tu plecaseși demult, limpezindu-mă cu lumina ta, și încălzindu-mă, că inima mea amorțită se punea din nou în mișcare, ca un izvor îngroșat când îl atinge o rază din cer! Aș fi vrut, atunci, să-mi duc în zbor fericirea spre stele, ca să n-o murdărească nimic din ceea ce mă înconjura.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Copilul, o ființă divină - Friedrich Hölderlin

Pe când eram un copil liniștit, și nu știam nimic despre ceea ce ne înconjoară, nu eram oare mai mult decât acum, după atâta zbucium al inimii, după atâta cugetare și luptă?
Da! copilul este o ființă divină atâta timp cât n-a fost muiat în vopseaua cameleonică a oamenilor.
El este în întregime ceea ce este, și de aceea e atât de frumos.
Constrângerea legii și a soartei nu-l atinge; numai în copil există libertate.
Într-însul este pacea; el nu este încă dezbinat în sine însuși. Bogăția domnește în el; își cunoaște inima, dar nu și mizeria vieții. Este nemuritor, căci nu știe nimic despre moarte.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Flacără şi suflet

Iar eu acum, cu-acest sărut pe buze,

Îţi zic, vei fi puternic, lumina-vei,

Văpaie tinerească, preschimba-vei

Ce-i muritor în flacără și suflet,

Suind cu tine în eterul sacru,

Tu, mai iubit ca toți ! nu în zadar

Am fost cu tine-alături, și sub cerul

Blajin ni s-au vădit superbe zile,

Din prima clipă-a armoniei noastre.

Și-ades dumbrava o să-ți amintească,

Și-acoperișul meu de toate acestea,

Când primăvara pasul te va duce

Pe-acolo,-n timp ce duhul ce domnise

Între noi doi te va cuprinde,- acuma,

Ca și atunci, copile, mulțumește-i,

O, fiu al sufletului meu!

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedocle

Tăinuirea suferinței

Sursa imaginii: jazzandflyfishing.com

     

  Empedocle

Destul ! Tu nici nu știi cum orice vorbă

Din câte spui mă-punge ca un ghimpe.

                     Pausanias

Deci, în necazul tău, tu urăști totul ?

                   Empedocle

Respectă tot ce nu-nțelegi!

                   Pausanias

                                           De ce

Mi-ascunz și faci sa-mi fie o enigmă

Durerea ta ? Nimica nu mă doare

Mai mult.

                 Empedocle

                Și nu-i nimic mai dureros

Decât destăinuirea suferinței,

Pausanaias ! Oare nu vezi nimica ?

Ah, mult aș vrea să nu știi despre mine

Nimic, și nici ce mă-ntristează. Nu !

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedocle

O, rază sfântă !

                   

      O, rază sfântă ! eu nu de la oameni

Am tras învățături - încă demult,

Când doritoarea-mi inimă în stare

S-o afle pe cea vie nu era,

Încă de-atunci m-am îndreptat spre tine,

Și-ncredințat precum o plantă, ție,

Orbit de patima-mi evlavioasă

Urmatu-ți-am de multă vreme.

Căci greu cunosc pe cei puri muritorii.

Dar când spiritul mi-a-nflorit, cum tu-nflorești

Recunoscându-te-am srtigat: trăiești !

Și-așa cum tu, senină, te desfășuri

În jurul celor muritori, și-naltă,

Cerească tinerețe strălucirea

Gingașă ți-o arunci și-acoperi totul,

Încât în jur ard toate în culoare

Gândirii tale, tot așa și mie

Viața-mi devenise poezie.

Sufletul tău se odihnea în mine,

Și inima-mi se dăruia, ca tine,

Deschis, pământului celui statornic,

Lui, celui suferind, și-ades, la ceasul

Preasfințitei nopți, lui, celui greu de soartă,

Mă zălogeam, ca să-l iubesc mereu,

Cu o credință neînfricoșată

Și să nu-i scap din tainele-i nici una

O, toate bucuriile, Pământ

Ce le rodești, dar nu așa precum

Le dărui zâmbind dulce celui slab,

Ci minunate, - așa cum sunt, și cum

Se coc fierbinți în chinuri și iubire,

Pe toate, toate tu mi le-ai întins

Și-adeseori când liniștit, pe-o culme

Uimit îmi lăsam cugetul să zboare

Peste a vieții sfântă-nvălmășeală,

Adânc mișcat de veșnica-ți schimbare

Și presimțindu-mi chiar și soarta mea

Eterul mi-adia, asemeni ție,

Ca un balsam în juru-acestei inimi

Rănită de o dragoste prea mare;

Și, magic, în adâncurile tale,

Întreaga-ți taină mi se dezlega.

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedcole

traducere de Șt. Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu

Prietenie... - Friedrich Hölderlin

Când am început o nouă viață alături de el, și noi puteri mi-au încolțit în suflet ca să mă bucur de viață și să o înfrunt, atunci am început din nou să sper - ah ! și tot ce speram și posedam era legat de tine; te-am atras spre mine, am vrut să te leg cu forța de propriul meu destin, te-am pierdut și te-am regăsit, iar prietenia mea a devenit adevărata mea lume, bunul meu cel mai de preț, gloria mea; acum totul a luat sfârșit, pentru totdeauna, și întreaga mea existență nu mai are niciun rost.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Acum plec... - Friedrich Hölderlin

Acum orice cuvânt era de prisos. Îmi simțeam inima mai exaltată ca oricând; mă simțeam gata pentru despărțire. Acum plec, dragii mei ! am spus, și viața parcă se ștersese de pe toate chipurile. Diotima stătea dreaptă ca o statuie de marmură, iar mâna ei murea treptat în mâna mea. Omorâsem tot ce era în jurul meu, eram singur și mă cuprindea o amețeală în fața acelei nemărginite tăceri în care viața mea, revărsându-se, nu mai afla niciun sprijin.
Ah! am strigat, mi-e inima încinsă în flăcări, iar voi toți stați atât de reci, dragii mei ! numai zeii casei își pleacă urechea ?  –  Diotima !  –  tu taci, nu vezi nimic !  – O, ferice de tine că nu vezi nimic !
Du-te acum, suspină ea, trebuie; du-te, dragul meu !

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Poezia și filosofia - Friedrich Hölderlin,

Kim Fearheiley Photography

Ce-are-a face filozofia, ripostă el, ce-are-a face recea măreție a acestei științe cu poezia ?

Poezia, am spus eu, după părerea mea, desigur, este începutul și sfârșitul acestei științe.

Friedrich Hölderlin, Hyperion

Acum știi totul - Friedrich Hölderlin

Robert Paetz Art

Ai promis nu numai o dată, zicea ea, că o să-mi povestești ce-ai făcut înainte de a ne cunoaște; n-ai vrea s-o faci acum ?

E adevărat, am răspuns eu; am  acceptat bucuros, și atunci i-am povestit, ca și ție, despre Adamas și despre zilele mele de singurătate din Smirna, despre Alabanda, și cum am ajuns să mă despart de el, despre misterioasa boală a sufletului meu înainte de a veni în Calauria – acum știi totul, i-am spus liniștit, după ce am terminat, de acum înainte te vei năpusti mai puțin asupra mea; acum am adăugat zâmbind, ai să spui: nu râdeți de acest Vulcan, el șchioapătă, pentru că zeii l-au aruncat de două ori  din cer pe pământ.

Taci, răspunse ea cu voce stinsă, ascunzându-și lacrimile în batistă, o, taci, și nu glumi cu soarta și cu inima ta! căci eu le înțeleg și mai bine ca tine.

Dragă, dragă Hyperion! De fapt, e greu să te ajute cineva.

Chiar nu știi, continuă cu voce mai tare, chiar nu știi de ce anume ai nevoie, ce anume îți lipsește, ce cauți, cum o căuta Alfeus pe Aretuza sa, și ce anume te amărăște în toate amărăciunile tale ? E un lucru care s-a stins de prea mulți ani, e greu de spus când s-a întâmplat asta, când a dispărut, dar a fost și există, există în tine! Timpuri mai bune, asta cauți tu, o lume mai frumoasă. Ceea ce îmbrățișai în prietenii tăi era chiar această lume, tu și cu ei erați această lume.

Ți-a răsărit odată cu Adamas; și tot odată cu el a dispărut. În Alabanda lumina ei ți-a apărut pentru a doua oară, dar mai caldă și mai arzătoare; și de aceea s-a făcut noapte adâncă în sufletul tău, atunci când el a plecat.

Și, înțelegi acum de ce cea mai mică îndoială asupra lui Alabanda trebuia să devină în tine disperare ? de ce l-ai respins, pentru că nu era cu adevărat un zeu ?

Tu nu voiai oameni, crede-mă, tu voiai o lume. Dispariția tuturor veacurilor de aur, așa cum ți le imaginai tu, strânse laolaltă într-un singur momet fericit, esența tuturor spiritelor din cele mai frumoase vremuri, suma tuturor puterilor eroice, toate acestea trebuia să ți le dea unul, să ți le înlocuiască un singur om ! – Vezi acum cât de sărac și cât de bogat ești ? de ce trebuie să fii atât de mândru, dar și atât de abătut ? de ce se schimbă atât de înspăimântător în tine bucuria și suferința ?

Pentru că tu ai totul și nimic, pentru că fantoma zilelor de aur, care trebuia să vie îți aparține și totuși nu se arată, pentru că ești un cetățean al imperialului dreptății și frumuseții, un zeu între zei în visele tale frumoase, pe care le visezi în plină zi, iar când te trezești, vezi că te afli pe pământul Greciei moderne.

De două ori, ai spus ? O, într-o singură zi tu ești aruncat de șaptezeci de ori din cer în pământ. Vrei să-ți vorbesc deschis ? Mi-e teamă pentru tine, mă tem că vei rezista cu greu destinului zilelor noastre. Vei încerca în fel și chip, vei –

O, Dumnezeule, iar ultimul tău loc de refugiu va fi în mormânt.

Nu, Diotima, am strigat, nu, pe ceruri, nu ! Cât timp îmi sună încă o melodie în urechi, nu mă va înspăimânta tăcerea de moarte a deșertului sub stele; cât timp soarele și Diotima mai strălucesc, nu va exista noapte pentru mine.

Bată clopotul morții pentru toate virtuțile! eu te aud pe tine, pe tine, cântecul inimii tale, iubire ! și viața îmi va părea nemuritoare, chiar dacă totul se stinge și se ofilește.

O, Hyperion, strigă ea, cum spui ?

Spun ceea ce trebuie să spun. Nu pot, nu mai pot să-mi ascund toată fericirea, teama și neliniștea – Diotima ! – Da, tu o știi, trebuie s-o știi, ai văzut de demult că mă pierd, dacă nu-mi întinzi mâna.

Era impresionată, copleșită.

Și de mine, strigă ea, de mine vrea să se sprijine Hyperion ? da, aș dori, acum aș dori pentru prima oară să fiu mai mult decât o simplă muritoare. Dar am să fiu pentru tine ceea ce pot.

O, atunci chiar ești totul pentru mine! am strigat.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Atunci căutam culmile înalte cu adierile lor... - Friedrich Hölderlin

Atunci căutam culmile înalte cu adierile lor și, ca un vultur a cărui aripă însângerată s-a vindecat, spiritul meu se înălță liber și cuprindea întreaga lume vizibilă, ca și cum i-ar fi aparținut; minunat ! adeseori mi se părea că lucrurile pământești se purifică și se topesc, ca aurul în văpaia mea, și că ceva dumnezeiesc purcede din ele și din mine, atât de tare clocotea bucuria în mine; (...)
Dar scurtă vreme după aceea, toate acestea se stingeau în mine, ca o lumină și, asemeni unei umbre, mut și trist, stăteam acolo căutându-mi viața dispărută. Nu doream nici să mă tângui, nici să mă consolez. Aruncasem speranța, ca un schilod căruia îi e silă de cârje; îmi era rușine să plâng și mai ales îmi era rușine de viață. În cele din urmă, mândria se prefăcu în lacrimi, iar durerea, de care m-aș lepăda bucuros, îmi devenea dragă, și o strângeam la piept ca un copil.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Nădejdea și dorința clipelor mele - Friedrich Hölderlin

Aceasta e, de altfel nădejdea și dorința clipelor mele de singurătate, că într-o zi asemenea accente mărețe, și altele și mai sublime, vor reveni în simfonia universului.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Noi doi eram o singură floare - Friedrich Hölderlin

Kasia Mycatherina Pietraszko Art 

Noi doi eram o singură floare,

 iar sufletele noastre trăiau unul prin altul,

ca floarea, atunci când iubește,

și când își ascunde bucuriile delicate

 în potirul închis.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

N-aveam nimic să-i ofer, decât dragostea mea nemărginită

Emile Vernon Art

N-aveam nimic să-i ofer, decât o fire plină de contradicții cumplite, plină de amintiri dureroase; n-aveam nimic să-i ofer, decât dragostea mea fără margini cu miile ei de griji, cu miile ei de speranțe, agitate; ea, în schimb, stătea acolo în fața mea, în frumusețea-i statornică, simplă, în zâmbitoarea-i desăvârșire, și toate dorurile, toate visurile ființei mele muritoare, ah! tot ceea ce geniul vestește în orele aurii ale dimineții despre sferele de sus, toate se găseau împlinite în acest suflet calm și unic.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Puterea străină - Friedrich Hölderlin

Nadia Swindell Art 

Vorbim de inima noastră, de planurile noastre, ca și cum ar fi ale noastre, deși o putere străină ne aruncă de ici colo și ne așează-n mormânt după placul ei, fără să știm de unde vine și unde se duce.

Năzuința noastră e să creștem în sus, să ne întindem crengile și frunzișul peste zare, dar pământul și furtunile ne mână unde se nimerește, și dacă fulgerul se abate asupra coroanei tale și te despică până la rădăcină, sărmane copac ! ce mai poți face ?

(...)

Mai trist ca toate, dragul meu ! e că sufletul nostru ia atât de ușor forma inimii tulburate, atât de ușor se agață de tristețea care curge; că gândul, care ar trebui să vindece suferința, se îmbolnăvește el însuși, că grădina își zdrelește prea des mâinile în tufa de trandafiri pe care trebuie să o planteze (...).

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Ceea ce ne face săraci - Friedrich Hölderlin

Foto de  Shlomit Messica

Încă mă întristez și jubilez în adâncul sufletului de ficare vorbă pe care mi-a spus-o Adamas atunci, și nu-mi înțeleg deloc mizeria de câte ori mă simt așa cum trebuie să se fi simțit el atunci. Ce poate să piardă un om când se află astfel în propria lume? În noi este totul. Ce-i pasă omului dacă își pierde un fir de păr din cap ? De ce se bate așa pentru sclavie, când poate fi el însuși un Dumnezeu? Ai să fii singur, dragul meu ! mi-a mai spus atunci Adamas, vei fi asemenea cocorului pe care frații săi îl părăsesc în anotimpul cel rece, pe când ei se duc să caute primăvara în țări depărtate.

Iată ceea ce ne face săraci, oricâte bogății am avea; pentru că noi nu putem trăi singuri, pentru că dragostea din noi nu se stinge toată viața.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Haideți să privim !

Însuși focul zeilor ne face zi

și noapte să mergem înainte.

Haideți ! Să privim spațiie deschise,

să căutăm ceea ce ne aparține,

oricât de departe s-ar afla.

Friedrich Hölderlin