1
Păsări răzleţe vin vara la fereastră
să-mi triluie şi zboară-n calea lor:
galbene foi de toamnă ce n-au tril –
flutură din aripi şi cad suspinând.
2
– Cete de copii – cerşetori ai lumii
lăsaţi-vă urmele tălpilor
în versurile mele !
5
Puternicul deşert de doru-i arde
iubind un fir de iarbă verde,
ce clatină din cap şi râde
şi-apoi în depărtări se pierde.
6
Dacă tu plângi când nu vezi Soarele,
de lacrimi, n-ai să vezi nici stelele.
10
„Oceanule, care ţi-e limba ?”
„Limba-ntrebării eterne.”
„Cerule,-n ce limbă răspunzi ?”
„În limba tăcerii eterne.”
16
Stau la fereastră-n zori, şi lumea,
asemeni unei trecătoare,-aievea
îmi dă bineţe şi se duce.
18
Ceea ce eşti – nicicând nu vei vedea,
ceea ce vezi – e numai umbra ta.
28
O, Frumusețe, află-te pe tine însăți în iubire,
nu în oglinda-ți plină de-amăgire !
29
Inima mea îşi zbuciumă valurile
în ţărmul lumii pe care se iscăleşte
scriind cu lacrimi: „Te iubesc”
31
Copacii mi se-nalţă-n
fereastra pe-ntrecute
ca dornicele glasuri
ale ţărânei mute.
43
Peştele-n apă e tăcut,
zgomotos pe uscat animalul,
numai pasărea-n aer cântă.
Omu-i poartă-n lăuntru-i:
tăcerea mării, vaierul pământului
şi muzica sferelor din spaţii.
78
Iarba-şi caută desimea-n tină
iar copacu-n cer singurătatea.
79
Omul îşi zideşte
stivă peste stivă
se baricadează
sieşi împotrivă.
110
Omul se cufundă în zgomotul mulţimii,
numai ca să-şi înece strigătul tăcerii.
118
Visarea-i o nevastă
ce să vorbească-i place
Dar somnul e bărbatul
ce suferă şi tace.
124
„În lună îmi trimiţi scrisori de dragoste.
îi zise Noaptea – Soarelui.
Iar eu, mai zise,-ţi las răspunsurile
în lacrimile mari de iarbă...”
130
Dacă-ţi vei închide uşa-n nasul oricărei greşeli,
sigur e că adevărul va rămâne pe afară.
132
Pierderea de vreme-n cugetare-i trudă.
Dar tăcerea mării stârneşte talazuri.
133
Frunza se preschimbă-n floare când iubeşte
Floarea se preschimbă-n fruct când preamăreşte.
134
Rădăcini de subt pământ
nu cer laude nicicând,
pentru că trudind în glod
dau la crengi belşug de rod.
168
Ceea ce-n adâncul meu mă chinuie,
oare-i sufletul cercând să iasă,
ori e duhul pământean ce bate,
bate-n uşa inimii să intre ?...
169
Cugetul pe sine se hrăneşte
mistuindu-şi propriile-i vorbe,
şi astfel creşte.
170
Cupa inimii mi-o afundai în ora
mută; plină-i cu iubirea tuturora.
176
Apa-ntr-un pahar scânteie toată;
apa-n mare e întunecată.
Micul adevăr e din cuvinte
limpezi și scânteietoare-n minte.
Marele-Adevăr este o mare
de tăceri cutremurătoare.
179
– Femeie, ai cuprins pământul
cu adâncimea lacrimilor tale,
cum mările – uscatul !
182
Sunt precum drumul ce-n tăcerea nopții
și-ascultă pașii din memorie...
191
Arcul îi şopti săgeţii sale
mai înainte de-a fi săgetată:
„Zborul libertăţii tale
este-al meu, din struna-mi încordată”.
195
Această lume-i lumea uraganelor
strunite-n frâu de de melodia frumuseţii.
197
De-atingi, poţi face moarte.
Posezi doar stând deoparte.
202
„Nu-ţi pot cuprinde valurile –
murmură albia spre râu
îţi voi păstra doar urmele
de tălpi întipărite în inimă.”
234
Luna-şi revarsă lumina feeric
prin ceruri – rază după rază,
dar pete mari de întuneric
în sine sieşi îşi păstrează.
249
Norii negri ce se-ncruntă
se preschimbă-n florile văzduhului
când lumina îi sărută.
267
Frunzele acestui pom, tremurânde
îmi pipăie inima
cu degetele copilăreşti, plăpânde...
278
În lumea aceasta vieţuim
când o iubim.
281
Muri-voi iar şi iarăşi, Soare,
să-nvăţ că viaţa e nemuritoare.
318
Tânjesc după ostrovul vârtejelor cântări
de dincolo de marea umflată de strigări.
Rabindranath Tagore
(Traducere de George Dan)
