Adio – Duiliu Zamfirescu

Pictură: Elena Filatov

Adio, dulcea mea durere

Ce-atât de mult m-ai chinuit.

Te las, că nu mai am putere

Să te urmez pân-la sfârşit.

Tu eşti sfioasă şi curată

Ca floarea albă de pe stânci,

Dar ai făptura vinovată,

Cu ochii negri şi adânci.

Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul

Nebun culegător de flori

Ce mă ridic încet cu-ncetul

Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înşelătoare

Ia calea timpului apus,

Şi când ajung până la floare,

Ea se ridică tot mai sus.”

Seara de toamnă – Duiliu Zamfirescu

Foto:  Igor Zenin

Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!

Prin frunze reci doar un fior adie;

S-arată-n deal, cu fața purpurie,

A nopților fermecătoare Doamnă.

Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie

Strălucitoarea-i negură albastră,

O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră

Atâta farmec ar putea descrie!

Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.

În umbra lui mă simt prins de tristețe:

Există oare-atâta frumusețe

În fire, — așa cum o simți tu, poetul?

Ori suntem pradă — o! gândire-amară!

De-a simțurilor noastre amăgire

Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire,

Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!