Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare – Rainer Maria Rilke

„Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare 

oricărui zvon ce calea mi-o aţine;

supus, în blânda vântului srânsoare,

precum în parcuri plante suitoare

vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc

atât cât simt că pieptul se lărgeşte.

Căci este timp de drum să mă gătesc,

când din răcoarea-acestor maluri, ziua

în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.”

Lumea dinlăuntru

Anna Dittmann Art

Niciunde, iubito, nu-i lumea aievea, decât înlăuntrul. A noastră 

viață într-acolo, transfigurată, se scurge. Și mereu mai împuținat 

piere exteriorul. Unde odată a fost un tainic locaș,

se-bulzește de-a curmezișul o întruchipare de gând, ținând întru totul

de lumea gândirii, ca și cu ar sta încă deplin ascunsă-n creier.

 Rainer Maria Rilke

Copilărie - Rainer Maria Rilke

Alexey Rychkov Art

Și curge timpul școlii-ndelungate, 

 cu-atâtea spaime vagi, cu așteptare. 

 Singurătate, vreme-apăsătoare... 

 Și-apoi afară: străzi sclipesc și sună, 

 și-n piață zvârle apa o fântână, 

 și în grădini, ce lumi nemăsurate. 

 Și în hăinuța ta să treci prin toate, 

 cum nimeni n-a trecut și n-o să treacă: 

 O straniu timp, o, vreme ce se-neacă, 

 o, tu, singurătate. 

  

 Și să privești departe, afară, către ei: 

 bărbați, femei; bărbați, bărbați, femei, 

 copii în vii culori și nu ca tine, 

 și-aici o casă, uneori un câine, 

 și-ncredere și groază ce mute oscilează, 

 o, jale fără sens, o, vis, o, groază, 

 o, neagră adâncime. 

  

 Și să te joci așa, inel și cerc și mingi, 

 în parcul ce pălește blând în soare, 

 și pe cei mari din goană să-i atingi, 

 sălbătăcit și orb de alergare, 

 dar cu pași țepeni, mici, tăcut, pe seară; 

 să mergi acasă, strâns de mână, tare: 

 o, înțeles ce tot mai mult dispare, 

 o, frică, o, povară. 

  

 Și ore-ntregi, la iazu-ntins și sur 

 să-ngenunchezi cu o corabie mică 

 să uiți de ea, căci altele-mprejur 

 și pânze mai frumoase trec pe unde 

 și să gândești la chipul mic, obscur, 

 lucind din iaz ca iar să se scufunde. 

 Copilărie, o, imagini lunecânde, 

 unde? Unde?

Precum o dimineață - Rainer Maria Rilke

Precum o dimineaţă, în plină primăvară

deja, prin ramul încă desfrunzit privirea

şi-o trece uneori: aşa, pe faţa-i clară

nu e nimic s-oprească strălucirea

tuturor poeziilor, aproape să ne-omoare;

căci încă nicio umbră văzul nu-i umbreşte,

prea rece-i pentru lauri a tâmplelor răcoare,

iar din sprâncene, mai târziu va creşte

a trandafirilor grădină avântată,

din care foi căzând, rătăcitoare,

vor trece peste gura-i tremurată

ce încă tace, neuzată, tresărind,

doar cu al ei surâs ceva sorbind,

parcă i s-ar turna a lui Cântare.

Amintire - Rainer Maria Rilke

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit

viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.

Aştepţi ce de altă tărie ţine,

ce-i unic, puternic din cale-afară,

trezirea pietrelor,

adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară

pe etajere apun

volumele-n aur şi brun.

La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,

la chipul şi la veşmântul

unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.

Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,

figura şi taina

unor ani ce-au trecut.

Lăuntrul trandafirilor - Rainer Maria Rilke

Unde să-i afli hotar

acestui lăuntru de har?

Pe ce chin

s-aşază asemenea alin?

Ceruri, câte se-nşir,

în mările interioare

ale acestor involţi trandafiri,

ale acestor netemători,

ce pierduţi în destinderea lor

zac, ca şi cum nicicând

vreo mână nu i-ar putea scutura

tremurând.

Abia de se pot reţine;

mulţi s-au dăruit,

răsplin s-au umplut,

şi-acum îşi revarsă

spaţiul lăuntric, umbrit,

în salba de zile lumină

ce-ntr-una mai pline,

mai pline se-mbină,

până ce vara întreagă devine

o încăpere într-un vis.

În româneşte de Dan Constantinescu

cerculpoetilor.net

Presimțire - Rainer Maria Rilke

Asemeni unei flamuri sunt prejmuit de zare.

Ghicesc  o adiere, o simt din depărtare,

când încă neclintite, jos și lucrurile stau

și uși se-nchid domoale și vetrele-s tăcute

nu tremură nici geamuri și praful încă-i greu.

Eu și cunosc furtuna, stîrnit ca marea-s eu.

Mă desfășor și iar recad în toate,

m-arunc și singur sînt, singurătate,

în viforul cel mare.

(traducere de Maria Banuș)

Ce tânăr sunt

Ce tânăr sunt. M-aș dărui cu-nfiorare

oricărui zvon ce calea mi-o aține;

supus, în blânda vântului strânsoare,

precum în parcuri plante suitoare

vrea doru-mi vrejuri să-și aline

Și-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc,

atât cât simt că pieptul se lărgește.

Căci este timp de drum să mă gătesc,

când din răcoarea-acestor maluri, ziua

în țări fără de țărmuri mă gonește.

Rainer Maria Rilke -din ciclul  Așa e dorul

traducere de  Maria Banuș

O… și cei ce-n curând se vor îndrăgosti - Rainer Maria Rilke

O… și cei ce-n curând se vor îndrăgosti,

își surâd, încă nebănuind  despărțirea

și  sub ei și peste ei trece

în chip de stele, destinul

cu suflet nocturn…

Încă nu le-este dat să își trăiască dragostea,

Ea  își  are lăcașul

plutitor, pe orbite cerești,

un ușor contur….

Rainer Maria Rilke

Sursa

Despre viața și opera lui Rilke - Maria Banuș

Viața și opera lui Rilke formează un tot indisolubil. Destinul său de călător neliniștit, aria extinsă a centrelor sale de interes se reflectă în planul creației, în caracterul profund german și în același timp profund universal al operei rilkeene.

Nu trebuie să ni-l închipuim pe Rilke ca pe un globe-trotter, însetat mereu de noi priveliști, ca pe un turist juisor. Deplasările lui în spațiul geografic sunt deplasările unui pelerin în căutarea unui punct ideal, al unei patrii spirituale, a acelui tot format din mediu, oameni, climat sufletesc, în care eul său să găsească o vatră fierbinte, în care forțele sale creatoare, însetate de valori absolute, de esențe, să fie potențate și eliberate. O astfel de patrie spirituală a fost, pentru Rilke, Rusia, pe care a cunoscut-o în 1899-1900, în cursul a două lungi călătorii întreprinse împreună cu prietena sa, Lou Andreas-Salome (fosta logodnică a lui Nietzsche).

Mai târziu Parisul, Parisul mizeriei ascunse și a celei învederate, al bolnavilor, al cerșetorilor în zdrențe sau în decente haine cenușii, Parisul celor ce suferă și se caută pe sine și iau asupra lor povara întregului calvar omenesc, a reprezentat pentru poet o experiență limită, pe care a trăit-o până la identificare cu infernul existențial al acestei lumi.

Relațiile lui Rilke cu oamenii, ca și cu locurile, sunt relații de fervoare. Neliniștea, intensitatea cu care el caută să cunoască, să trăiască prin toate simțurile, cu toate puterile psihice și intelectuale, aspectele esențiale ale vieții și procesul lor de metamorfozare prin poezie, îl aruncă în exaltate legături de prietenie, de dragoste, și tot ele îl proiectează în afară, în singurătate, în claustrare temporară.

Această pendulare, îmbrățișare și smulgere din îmbrățișare, pentru a trăi asceza poetică a reculegerii, a cufundării în sine și în lume, o putem urmări de-a lungul întregii vieți a poetului.

(...)

Perioadele „monahale”, de reculegere, sunt încărcate de maxima tensiune psihică, prin care poetul intră în legătură cu realitatea, cu cele mai imponderabile manifestări ale: sunete, umbre, cifrul pe care-l deslușește în privirea unui animal, atmosfera unei străzi, ecourile trecutului, anxietatea clipei prezente...

Legăturile lui cu oamenii apar, în lumina mărturiilor ce ne-au rămas - amintirile celor care l-au cunoscut, vasta lui corespondență cât și opera propriu-zisă - ca etape ale unei dificile ascensiuni, pe drumul inițierii, al cunoașterii nemijlocite a lumii. Imaginea ascensională poate fi tot atât de bine inversată, văzută ca o coborâre lentă în adâncurile greu accesibile ale vieții, în imperiul forțelor chtonice.

Între „Poemele Timpurii” (1899) și Poemele Târzii (1926), trecând prin „Elegiile duineze” și „Sonete către Orfeu ” (1922), se întinde arcul vieții și creației poetului, de o cumplită încordare, în căutarea esențelor, cristalizarea în forme.

(...)

De esență romantică este rolul pe care-l ocupă sentimentul în poezia rilkeană. El stă în centrul acesteia și iradiază întregul câmp de idei, pătrunde până-n intimitatea ultimei celule a poeziei, o scaldă-n lumina difuză a afectivității.

Înserare - Rainer Maria Rilke

Încet se schimbă ziua-n strai de seară;

copaci bătrâni îi ţes pe crengi vestmânt.

Eşti între lumi, şi simţi cum se separă:

spre boltă una, alta spre pământ.

Şi singur, neaparţinând niciunde,

nici sumbru precum mutul adăpost,

nici sigur că vecia-ţi va răspunde,

cum suitoarei stele dat i-a fost -

Rămâi să descâlceşti (de s-ar putea)

această viaţă coaptă, cruntă, mare;

şi-ţi dă prin gând, cum şezi între hotare: 

acum eşti piatră, şi acum eşti stea.


(www.citatepedia.ro)

Pantera - Rilke

Privirea ei, de bare perindate,

nimic nu mai reţine, atât a obosit.

Par gratii mii şi mii, iar dupa toate

întreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,

în cercurile tot mai mici rotită,

e ca un dans de forţă ce-ocoleşte

un centru cu voinţa amorţită.

Valul pupilei cade câteodată,

neauzit. Atunci un chip pătrunde

prin liniştea în membre încordată

şi încetînd, în inima se-ascunde.

rmrilke.blog.com

Arta pentru Rilke

   

Să ştiţi însă că arta e mijlocul solitarilor, al însinguraţilor de a se împlini pe sine. Ce a fost Napoleon în exterior e fiecare artist în interior. Urci peste victorii la fel ca peste trepte. Dar a învins Napoleon vreodată de dragul publicului?

     Să ştiţi însă că arta e un drum spre libertate. Cu totii ne-am născut în lanţuri. Unul ori altul îşi uită lanţurile: le argintează sau le aureşte. Noi însă vrem să le rupem. Nu cu o forţă urâtă şi brutală; vrem să creştem din ele în afara lor. […]

                De aceea, drumul artistului trebuie sa fie acesta; să depăşească obstacol dupa obstacol şi să construiască treaptă după treaptă, până când poate privi, în sfârşit, în sinele său. Fără efort, fără a fi silit; pe vârfuri, liniştit şi limpede, precum într-un peisaj. După aceasta revenire la sine înuşi, o bucurie inutilă este fapta după fapta; viaţa lui este o creaţie şi nu mai are nevoie de lucrurile care se află în exterior. El e departe şi spaţiul maturităţii întregi se află în el. […]

              Păziţi arta, astfel încât ea să nu afle despre disputa zilei; căci patria ei este dincolo de orice timp. Luptele ei sunt precum furtunile ce aduc sămânţa şi victoriile lor sunt asemănătoare primăverii. Operele lor sunt victime neînsângerate ale unui nou legământ […]

             Drumul spre valoarea adevărată a tuturor operelor trece prin singurătate. Să te închizi două până la trei zile cu o carte, cu un tablou sau cu un cântec, să îi cunoşti deprinderile şi să îi urmezi ciudăţeniile, să capeţi încrdere în ele, să le câştigi credinţa şi să trăieşti ceva îmreună cu ele: un cântec, un vis, un dor.”

         Rainer Maria Rilke

http://rmrilke.blog.com/

Elegiile duineze: Întâia elegie - Rainer Maria Rilke

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
şi astfel mă stapânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea talmacită. Ne mai ramâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfaţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a placut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa - cui n-ar ramânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
greu o ameninţă. E mai uşoară ea îndrăgostiţilor?
Ah, ei îşi acoperă numai, unul celuilalt soarta.
Nu o ştii încă? Azvârle din braţele-ţi golul
către spaţiile ce respirăm; poate că păsări
văzduhul mai larg îl simt, în zbor mai intim.
Da, primăverile aveau nevoie de tine. Unele stele
credeau că poţi să le simţi. Se ridica
spre tine un val, în trecut, sau
când treceai lâng-o fereastră deschisă
se dăruia o vioară. Totul era solie.
Ai dus-o la capăt? Nu erai totdeauna
distrat de-aşteptare, parca toate-ţi vesteau
o iubită? (Unde să-i dai adapost,
când, la tine, gânduri mari şi străine
intră şi ies şi, noaptea, adesea rămân.)
Dacă ţi-e dor, cântă îndragostitele, nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Aproape le invidiezi, pe ele, ce-au fost părăsite,
şi care cu-atât mai iubitoare-ti părura ca cele-alinate.
Începe pururi din nou lauda ce n-o poţi atinge;
adu-ţi aminte, eroul durează, însuşi declinul i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naştere.
Însă pe-ndragostiţi îi reia sleita natură
în sine, de parcă nu ar avea destule puteri
pentru două atare-mpliniri. Te-ai gândit oare
destul la Gaspara Stampa, într-atât încât vreo fată
de iubit părăsită, să-şi spună, după înaltul exemplu
al acestei îndragostite: şi eu ca ea să devin?
Când oare aceste străvechi suferinţe
deveni-vor mai rodnice? Nu este timpul, ca iubind,
de lucrul iubit să fim liberi, să-l înfruntăm tremurând,
cum sageata coarda o-nfruntă, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăşi. Căci nicaieri nu-i popas.
Glasuri, glasuri. Asculta, inima mea, aşa cum doar sfinţi
ascultau odinioară: încât uriaşa chemare
îi ridică din ţarână; dar ei, cei de necrezut,
îngenuncheau mai departe şi n-o luau în seamă:
aşa ascultau. Nu, n-ai putea îndura
al Domnului glas, nici pe departe. Dar ascultă suflarea,
vestea neîntreruptă, ce din tăcere se iscă.
Zvoneşte acum dinspre morţii aceia tineri spre tine.
Oriunde intrai în biserici, la Roma sau Neapole,
soarta lor nu-ţi ieşea, liniştit, înainte?
Sau o inscriptie solemna ti se-arata,
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine? să înlătur încet aparenţa
celor nedrepte, ce stinghereşte puţin, uneori,
a spiritelor pură mişcare.
Desigur, e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
abia deprinse-obiceiuri să nu le mai practici,
trandafirilor şi altor lucruri promiţătoare
tâlcul viitorului uman să nu le mai dai;
ceea ce-ai fost în mâini nesfârşit temătoare,
să nu mai poţi fi şi însuşi numele tău,
ca pe-o jucarie spartă, să îl laşi deoparte.
Straniu, dorinţele să nu le doreşti mai departe. Straniu,
tot ce avea legături, să vezi fluturând în odaie,
atât de desprins. Şi starea de moarte e grea
şi plină de trudă, până ce simţi încetul cu-ncetul
puţina eternitate. - Dar cei vii
fac toţi greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar şti prea bine de merg
între cei vii sau cei morţi. Torentul cel veşnic
smulge vârstele toate, de pe-amândouă tărâmurile,
şi-n amândouă vuietul lui le domină.
Curând ei nu mai au nevoie de noi, ei cei smulşi prea devreme,
lin te dezveţi de ce-i pământesc, aşa cum, uşor,
de sânul mamei, crescând, te desprinzi. Dar noi
care tânjim dupa tainele mari, care, prin jale, adesea
înaintăm fericit: am putea exista fără ei?
În zadar e legenda că, odinioară, bocindu-l pe Linos,
cea dintâi muzică rupse cutezătoare, încremenirea;
că abia în spaţiul înfricoşat din care năprasnic plecase, pe veci,
un aproape divin adolescent - golul trecu
în vibraţia ce-acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută?

Traducere Maria Banuş

Sonete către Orfeu (IV) - Rainer Maria Rilke

O, voi cei gingași, uneori intrați

în suflul ce nu cugetă la voi, 

pe-obraji să se prefire dar, lăsați

din nou unit, el tremură apoi.

O, voi cei fericiți, voi, mântuiți

voi ce păreți al inimii-nceput.

Arc de săgeți, și de săgeți țintiți,

veșnic în plâns sclipiți de-un zâmbet mut.

Nu vă-nspăimânte durerea. Povara

dați-o pământului greu înapoi,

grei sunt și munții, grea e și marea.

Chiar pomii sădiți, de copii, mai apoi, 

nu i-ați mai dus; erau grei pentru voi.

Dar adierile.. dar depărtarea...

(traducere de  Maria Banuș)

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară - Rainer Maria Rilke

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară.

Moartea cea mare, ce-i în orișicine,

ea-i acel fruct pe care totul-l împresoară.

Fă-mă paznicul depărtărilor tale - Rainer Maria Rilke

Fă-mă paznicul depărtărilor tale,

fă-mă să am pentru pietre-ascultare,

dă-mi ochi pe care să-i desfăşor

pe-a mărilor tale însingurare;

să însoţesc a fluviilor cale

şi de pe malurile-asurzitoare,

departe-n zvonul nopţii să cobor...

În ţările-ţi pustii să mă trimiţi,

de vânturi nemiloase răscolite,

cu mari mânăstiri ce stau ca veşminte

în jurul netrăitelor vieţi.

Acolo vreau cu pelerinii să rămân,

prin nici o amagire despărţit

să nu mai fiu de al lor glas şi chip,

şi-n dosul unui orb bătrân,

s-apuc pe-un drum nebănuit.

(trad. de Maria Banuș)

Şi suferinţe-aduc... - Rainer Maria Rilke

Şi suferinţe-aduc, cu râsul la un loc,

doruri ce dorm adânc şi se trezesc,

pentru ca-n piept străin să plângă tare.

Adună ceva tainic, apoi mor

cum moare-un animal fără a-nţelege,-

dar poate vor avea nepoţi în care

crudele vieţi s-or pârgui, şi vei culege,

vei moşteni prin ei iubirea celor

ce orbi şi ca în somn şi-au dăruit-o.

De s-ar lăsa cândva tăcere mare - Rainer Maria Rilke

De s-ar lăsa cândva tăcere mare.

Și dacă tot ce-i vag și întâmplare

și râs vecin ar fi să înceteze,

și dacă simțurile-n vuiet, treze,

nu m-ar opri din veghea mea prea tare -

atunci cu gândul meu aș fi în stare,

până la margini, tot, să te gândesc

și să te am (cât zâmbetu-n durată),

și iarăși vieții să te dăruiesc,

ca pe-o răsplată.

Toamna - Rilke

Cad frunzele și cad ca de departe,

parcă s-ar ofili grădini în ceruri;

și cad încet, cu gesturi care neagă.

Și noaptea, cade greu țărâna-ntreagă,

din mii de stele în singurătate.

Noi toți cădem. Și-acestă mână cade.

Și cealaltă, o vezi: la fel, în toate.

Și totuși este Unul care ține

căderea, blând, în mâini atât de line.