Cărţile – Mihai Eminescu

Barthélemy d'Eyck Art

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Izvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,

Furtună-i azi și linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe

Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine

Te-aș fi iubit atât ­- cât te iubesc?

Căci tot ce simt, de este rău sau bine,

- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învățat ca lumea s-o citesc,

Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:

S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da... Căci eu am trei izvoară

Din care toată mintea mi-o culeg:

Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară

A lumii visuri eu ca flori le leg;

Mai am pe-un înțelept... cu-acela iară

Problema morții lumii o dezleg;

Ș-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ține...

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest și totuși foarte mare.

Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie

La nebunii ­- tot înțelept îmi pare.

Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici el nu vrea să-l știe orișicare,

Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață

Și decât tine mult mai mult mă-nvață!

Despărţire – Mihai Eminescu

Pictură: Daniel F. Gerhartz

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,

Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?

Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,

Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Răsar-o vijelie din margini de pământ,

Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,

Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

Câţi oameni sunt într-un singur om? – Mihai Eminescu

Imagine: Ekaterina Naumenko

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Și dac-ai mări acea picătură, să te poți uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu țări și popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea – un univers într-o picătură trecătoare.

Mihai Eminescu, în Sărmanul Dionis

Tu mă privești cu marii ochi... – Mihai Eminescu

Foto: Emily Soto

Tu mă privești cu marii ochi, cuminte;

Te văd mișcând încet a tale buze,

Șoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pândește să le-auză

Abia-nțelese, pline de-nțeles ­

Cum ascultau poeții vechi de muză.

În ochii tăi citeam atât eres,

Atâta dulce-a patimei durere,

Că-n suflet toată, toat-o am cules.

Vorbirea ta mi-i lamura de miere,

În ochii tăi de visuri e un caos,

Și-atât amor c-auzi pân- și-n tăcere.

Frumosul chip în voluptos repaos

Pătruns-au trist și dulce în cântare-mi.

Ființa ta gândiri-mi am adaos.

Căci numai tu trăiești în cugetare-mi.

A ta-i viața mea, al tău poemul,

Cum le inspiri tu poți să le și sfaremi.

Nu crede tu că eu sunt cuiva emul

Când cântul meu se-mbracă fel de fel:

Ici în terține suspinând, vedemu-l,

Dincolo el oftează în gazel,

Același e, deși mereu se schimbă,

De tine-i plin, de tine-mi zice el...

Alege forme dulci din orice limbă:

Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,

Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.

Dar orișicând el alta nu așteaptă

Decât ca ție, suflete, să-ți placă,

Tu să-l aprobi cu gura înțeleaptă.

În mii costume astfel se îmbracă,

Și ca s-atragă dulcea ta zâmbire

Minuni, de vrei, sărmanul o să facă...

Ș-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire

L-au dus pe-alături dulcile terține,

Uitând ce-a vrut să-ți spuie-n aste șire.

Au vrut să-ți spuie că e plin de tine,

Că de-al tău farmec ritmul său foiește,

C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.

Ș-astfel pe mine el mă stăpânește...

Adună-n versuri ale mele zile

Și-n strofe le-a legat grădinărește.

În poala ta zvârlind aceste file.

Colinde, colinde – Mihai Eminescu

Colinde, colinde,

E vremea colindelor,

Căci gheaţa se-ntinde

Asemeni oglinzilor.

Şi tremură brazii

Mişcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele

Se bucură copiii,

Copiii şi fetele,

De dragul Mariei

Îşi pieptănă pletele...

De dragul Mariei

Şi-al Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

Sătul de lucru... – Mihai Eminescu

Kostas Rigoula Art

(după Shakespeare, Sonete, XXVII)

„Sătul de lucru caut noaptea patul,

Dar al meu suflet un drumeț se face

Și pe când trupul doarme-ntins în pace,

Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,

Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;

Ca și un orb mă simt în întuneric

Și totuși înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută

De frumuseți, de taină, curăție,

Ce nopții reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soție,

Cât ziulica trupu-odihnă n-are,

Iar noaptea sufletul în cale pleacă.”

Pe gânduri ziua – Mihai Eminescu

Pictură: Kostas Rigoula

Pe gânduri ziua, noaptea în veghere,

Astfel viața-mi tot în chinuri trece ­

Va vrea natura oare să se plece

La ruga mea ­ să-mi deie ce i-oi cere?

Nimic nu-i cer decât mormântul rece,

Repaos lung la lunga mea durere ­

Decât să port iubirea-mi în tăcere,

Mai bine ochiu-mi moartea să mi-l sece.

Căci lumea e locașul pătimirei:

Un chin e valu-i, iară gândul spuma,

Dureri ascunse farmecele firei.

O dată te-am văzut ­ o clipă numa ­

Și am simțit amarul omenirei...

Ce-am folosit că-l știu și eu acuma?

Gândind la tine - Mihai Eminescu

Pictură: Kostas Rigoula

Gândind la tine fruntea-acum mă doare.

Nu știu ce rost mai are-a mea viață

Când n-am avut o clipă de dulceață:

Amar etern și visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheață!

Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare

Frumosul trup, ­ femeie zâmbitoare! ­

Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?

Tu, blond noroc al unui vis deșert,

Tu, visul blond unui noroc ce nu e,

De-i mai veni, să știi că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie

Și sărutându-te am să te cert

Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.

La Bucovina – Mihai Eminescu

Foto: Bogdan Tache

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

        Văile în flori,

Rîuri resăltînde printre stînce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

        Peste cîmpii-n zori.

Ale sorții mele plîngeri și surîse,

Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise

        Tainic și ușor,

Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

        Îmi șoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ți geniile rele,

Care îmi descîntă firul vieții mele,

        Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,

Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume

        Și de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

        Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare

Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare,

        Cînt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,

        Tremură ușor,

În fantazii mîndre ea își face cale,

Peste munți cu codri, peste deal și vale

        Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

        Inima mi-e grea;

Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

        Bucovina mea!

Din ocean de vise - Mihai Eminescu

Anna Dittmann Art

Din ocean de vise ferice, strălucitoare 

Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare, 

Cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare

Din înstelata mare !

În ocean de visuri din ce în ce pierite, 

Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite, 

Cum luna melancolică şi palidă dispare

În înstelata mare.

Pe-a gândurilor câmpuri din ocean de vise, 

În sânta mea junie al tău chip îmi surâse,

Femeie scumpă mie, cum luna-ncet apare 

Din înstelata marel !”

Pierdut în suferinţă… - Mihai Eminescu

Denis Oktyabr Art 

Pierdut în suferința nimicniciei mele,

Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,

M-am închinat ca magul la soare și la stele

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;

Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,

Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,

Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...

Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul?

La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.

Necunoscut strecoară prin lume cu încetul

Și nimene nu-ntreabă ce este sau era...

O boabă e de spumă, un creț de val, un nume,

Ce timid se cutează în veacul cel de fier.

Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume

Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

Eminescu și poezia - Tudor Vianu

Eminescu a dat poeziei românești dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spațiu și în timp și în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc și până în concepțiile cele mai înalte ale rațiunii.

Dintre sute de catarge - Mihai Eminescu

Justyna Kopania Art

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare

Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul

Ce-ți străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l,

Valurile, vânturile.

Eterna pace - Mihai Eminescu

Igor Sobolev Art

Viața noastră e viața spumei

Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare,

O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte

Astfel și moartea e uitarea vieții

Spre-a răsări din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,

Pe care-n tot adâncul o cuprinde

Bătrânul haos născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos

Cu zborul lor măsurător de vreme,

În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca și un roi e trece,

Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,

Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate

Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,

Născând și ucizând în lume toate.

Astfel e spațiu fără fund și fine,

Iar din încrucișarea – amundurora,

Născând mișcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunnea-i mama,

Ia fiuel e mișcarea, e amorul,

E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,

Pe când el însuși cu ele împreună

O lată clină-n veci o să doboare.

Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,

Cu toți în jos, toți împrejur de sine,

Toți împrejurul altor fac cunună

Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,

Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,

Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.

Și cine știi când ceasul lor va bate

Și cele trei inele s-or desface

Din a mișcării sfântă trinitate.

Și peste toți s-o-ntinde –eterna pace.

[1882] 

(coolturama.net)

Lasă-ţi lumea ta uitată - Mihai Eminescu

Natalia Tokari Art

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde, -

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fărmecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ohii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Şi visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege -

Ce priveşti zâmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând pivirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi! 

Numai luna prin ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strânsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.

Din noaptea... - Mihai Eminescu

Ernesto Arrisueño Art

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Iar când voi fi pământ - Mihai Eminescu

Iar când voi fi pământ,

În liniştea serii,

Săpaţi-mi un mormânt

La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

Podoabe şi flamuri,

Ci-mi împletiţi un pat

Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Să am un cer senin

Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntruna,

Pe vârfuri lungi de brad

Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,

Din munte talanga,

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi

De-atuncea-nainte,

Cu flori m-or troieni

Aduceri aminte.

Şi cum va înceta

Al inimii zbucium,

Ce dulce-mi va suna

Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea

Luminile-n dealuri,

Izbind s-or frământa

Eternele valuri

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Ci codrul vânt să dea

Frunzişului veşted.

Luceferii de foc

Privi-vor din cetini

Mormânt făr' de noroc

Şi fără prieteni.

Acești ochi! - Mihai Eminescu

Yuli Yulievich Klever Art

Acești ochi!... O dacă i-ai fi văzut tu acești ochi vreodată în viața ta ți-ar ți s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vânătă stea a dimineții, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. Cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit ! Frumoși au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele precum ar rămânea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete...

Mihai Eminescu, în Sărmanul Dionis

Din noaptea... - Mihai Eminescu

Peter Mordovin Art

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg, 

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini, 

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt, 

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Nu mă înţelegi - Mihai Eminescu

În ochii mei acuma nimic nu are preţ

Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,

În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orişice durere îţi face o podoabă,

Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Ca farmecul de care tu eşti împresurată,

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,

Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,

Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!