Se afișează postările cu eticheta Alexandru Philippide. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alexandru Philippide. Afișați toate postările

3 aprilie 2015

Despre Panait Cerna


Poetului „sub a cărui cântare care fu un imn” al vieții „s-a zbătut o viață care a fost o tragedie”, cum observă în 1913 Ion Triviale, critica și istoria literară i-au prezis un destin literar mult mai fericit decât acela pe care timpul și instabilitatea oamenilor i l-au asigurat în istoria literelor române sub numele de Panait Cerna.
Astfel, apreciindu-i inteligenţa, cultura şi versurile, Titu Maiorescu îl publica în Convorbiri literare, îi acordă ajutor material ca să facă faţă bolii şi un sprijin substanţial pentru continuarea studiilor în străinătate ; Nicolae Iorga îi oferă paginile „Sămănătorului”, care-l consacră ca poet, şi-l va socoti „un mare talent deplin format”, „o cugetare puternică”, cu idei de o „stăpânitoare poezie”. Ibrăileanu găsea că nu este în literatura românească un alt scriitor care, prin atitudinea sa față de problemele sociale, să fie mai poporanist decât acest poet...” Era, evident, un mare elogiu dacă ținem seama de ce reprezenta pentru mentorul „Vieții românești” poporanismul. Alexandru Philippide aprecia în el „unul din marii poeți care putea pe rând să creeze pe un plan superior de artă și pe un vast plan social. Tudor Vianu îi aprecia poezia de concepție, simbolurile sale, iar G. Călinescu, încercând o cumpănă mai dreaptă înclină tot spre o atitudine elogioasă: ƒCu toată asprimea cuvintelor, explicabilă printr-o inadaptare completă la limba română, poezia lui este pură, adică independentă de tehnica și imaginile ei. Foarte asemănător cu Leopardi (poate cu o bună știință), Cerna e în stare să înșire declarații și aspirații într-o desăvârșită goliciune, aproape prozaică, obținând efectul celui mai elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna cade în declamație și verbalism, dar nu acolo este puterea lui. Virtutea lui Cerna este de a sugera stări de beatitudine și de înfrângere a contingențelor în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a căror undă lirică este evidentă și totuși greu de explicat”.



Ion Dodu Bălan

10 mai 2014

Sonetul - Mihai Codreanu


Dacă sonetul n-ar fi existat, 
Mihai Codreanu l-ar fi inventat 
ca să se poată exprima. 
(Al. Philippide)


Sonet, eu te-am iubit ca un fanatic,
Dar n-am putut să-și dau un alt tribut
Decât doar stropi de gheață pe jăratic.

*    *    *

Sonetul meu acesta e suspin
Pornit din frământări de suflet crunte;
E piatra lui Sisif, din vârf de munte
Rostogolită veșnic spre declin.

(Mihai Codreanu)


11 octombrie 2013

Adâncire - Alexandru Philippide



Sfărâmături de glasuri în suflet răspândite,
Din prăbușiri trecute vechi rămașiți pustii
De ce să vă mai vântur în cântece voite?
Trăiesc din voi, vă știu în mine vii...
Cu vorbe vechi nu vreau sa turbur încă
Durata voastră tainică și-adâncă.

Pustiile uitării s'aștern în mine-acum.
Învalmașite 'n ele dorm sute de izvoare
Și niciun fluviu încă nu le-a cules în drum
Mânându-le, voinice și sprintene, spre mare.

Din sufletu-mi acuma sa 'ncerc s'adun din nou
Frânturile de glasuri, ecou după ecou?
Să caut drum spre mare izvoarelor pierdute?
Sau, liniștit, s'aprind un cântec nou
Din pulberea tăcerilor trecute?

Să-ți fur sinistra coasă, o Timp, mi-a fost mereu
Cea mai nepotolită din dorințe ...
De ce? Mă simt în centrul cât și 'mprejurul meu
Asemeni unei largi circonferințe...
Și nu mai am nevoie de ajutorul tău !

Când sunt trudit orice mi-e bun: un nor,
Un cer senin, un vers, un trecător,
Să-mi dorm adâncul somn de prund pe care
Nu-l mai azvârle nimeni către soare.

Iar cât despre speranța, uscată până'n vână
Pe care clipele flamande-o rod,
O dau cu bucurie de pomană
Nemernicilor vieții, munciți de-un vis nerod,
Această pâne veche rostogolită 'n glod
care niciodată nu mi-a slujit de hrană ...

Și totuși, frânte glasuri cu lungi ecouri grele,
Voi izbuti în clipa culesului suprem
Să vă adun în mine și iaraș să vă chem,
Sfărâmături ale tăcerii mele,
Zdrobite fulgere din vechi furtuni,
O singurele mele rugăciuni ...

Împăcare - Alexandru Philippide


Din nou cu glas de stafie 'n urechi
Singurătatea murmură și cântă,
Și drojdii de amurguri vechi
În fundul sufletului se frământă.

Sunt seri păstrate-așa, adânc sub gând,
Ca niște lacuri de azur și de aramă
Pe care neguri dese și grele le ascund . . .
Dar vine-un vânt deodată pornit de nu știi unde,
Și negurile moarte le distramă . . .

E-atâta timp în tine de când nu te-ai întors!
Ca niște pietre grele dai clipele 'ntr'o parte,
Dărâmi porți ruginite și sufli 'n visuri moarte.
Painjenii amintirii tot n'au sfârșit de tors.

Te mai cunoști? Te 'ntâmpini ca pe-un străin, departe...
Ești tot numai răspântii și drumuri fără 'ntors.
Pătrunde 'n tine vântul cel nou de primăvară.
Pe săniuș de nouri și pârtii de azur
Coboară iaraș visul cântat odinioară:
Mireazma fără nume și fără glas murmur...

În fața ta desfășuri drum după drum ca tine
Din încâlcitul caer al vremii pân' acum:
Orașe mari, priveliști mărunte, cimitire
De piatră și verdeață și gări de fier și fum,
Plecările 'n amurguri, pierdute 'n amintire . . .
Și sutele de drumuri nu fac decât un drum.

Pe vechile amurguri de-aramă' și azur
Lași negurile grele din nou să se 'nfiripe,
Zidești la loc lăuntricul cavou
Si 'ngropi trecutul iarăși n giulgiul lui de clipe . . .

Și, împăcat cu tine, te părăsești din nou.




14 aprilie 2013

Incomunicabilul - Al. Philippide



Din craniu mi-au lăsat doar o fâșie, 
Un ciob ca să-mi servească de suport ; 
Și-acum, zbârcit și puhav, pe tipsie, 
Stau la hotarul dintre viu și mort.

Cu vinișoare fine ma legară 
De-o inima de guma, de bronhii de oțel. 
Un sânge care nu-i al meu strecoară 
În mine-o existență fără țel.

Aud fără ureche și văd fără privire, 
Așa cum simți în brațul absent un puls bătând, 
Trăiesc în mine însumi ca pură amintire. 
Ființa mea e numai memorie și gând.

Atâtea miliarde de celule 
Sunt vii degeaba, isca în zadar 
Dorințe și voințe, porunci pe care nu le îndeplinește nici un mădular.

Sunt împânzit cu sârme și cu ace. 
Electrice imbolduri ma bântuie mereu 
Cu-aceste meșteșuguri subtile, orice-ați face, 
Tot nu puteți pricepe ce-i în adâncul meu.

Veți aduna desigur un vraf și înc-un vraf 
De foi lucioase, pline de linii negre, care 
Tot urca și coboară, dar nu veți fi în stare 
Din mine sa desprindeți măcar o cugetare

Cu simplul vostru encefalograf.

Ce spun acele linii cine știe ? 
Voi numai de la mine puteți afla, dar cum, 
Când între voi și mine nu este nici un drum 
Și gândul meu e mut pe veșnicie ?

Un scris din care nimeni nimic nu intelege, 
Din care doar atata puteti alege 
Ca nu exist, faptura sibilina, 
La pragul dintre viata si masina.

Atâta numai ? 
Prea puțin. 
Mai este 
Până s-aveți din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o noua născocire,

în așa fel ca, fără mijlocire,
De-a dreptul sa se-atingă gândire cu gândire,
Iar eu să pot în voie să cutreier
O omenire toată numai creier.
Dar pan-atunci, misterios și mut, 
Rămân un exilat în absolut.


27 martie 2013

Glasuri - Al. Philippide


                   

De unde vin ? De unde se coboară
În mine nălucirea lor adâncă ?
Vor fi rămas din vremi de-odinioară ?
Se smulg din vremi neîmplinite încă ?

Câte tăceri s-or fi topit în ele ,
Că sunt atât de limpezi și de pline !
Făcute-s printre nalte bolți senine ,
S-alunece pe lungi priviri de stele .

Din stele chiar vor fi venind ! Sau , poate,
Vrun băștinaș din alte lumi străbate ,
Cercetator, atât amar de drum
Și la fereastra minții mele bate
Cu-o mână străvezie ca de fum . . .

O, glasuri care m-ați ales popas ,
Când n-oi mai fi și eu decât un glas ,
Mă veți lua pe calea de apoi
Prin vămile văzduhului cu voi ,

Sau mă veți părăsi în drum, stingher ,
Uitat, pierdut în vrun străin ungher
Al cosmosului fără jos și sus ,
La fel cu-atâtea glasuri ce s-au dus ?


13 martie 2013

Suntem făcuţi mai mult din noapte - Alexandru Philippide

Violeta Radkova Art

Suntem făcuţi mai mult din noapte.

Prezentul cu scânteia lui nu poate
să lumineze-abisurile toate
Şi veşnicul amurg din noi.
Din când în când doar ies din adâncime
Ca nişte vietăţi din fund de mări
Necunoscute amintiri
Ce parcă nu sunt ale noastre,
Fragmente dintr-o viaţă pe care n-am trăit-o,
Crâmpeie care-ncearcă zadarnic să se-adune;
Un braţ, o ţeastă, lacul unui ochi
Cu nuferii pe care nu-i cunoaştem
Şi-o luntre ce ne cheamă cu vâslele de vis.

În marii munţi de-ntunecime
Sunt osândit să sap necontenit:
Ce voi găsi în adâncime,
Comoara unui gând nemărginit
Sau vechea stearpă-ntunecime?

Dar dacă noaptea mă va birui
Şi negre avalanşe grele
Din muntele cel mare se vor rostogoli
Şi mă vor nărui cu ele?

Trecutul meu şi alte trecuturi şi mai vechi
Ca nişte continente scufundate
Sub suflet stau necercetate
Cu urme anonime şi străvechi:
Sunt visuri ale stâncii ancestrale,
Sunt amintiri din viaţa mea de plantă,
Fiori de viermi şi nostalgii astrale
(Şi poate-o tainică prefigurare
A vieţii mele viitoare).

Dezgrop în mine rădăcina lumii;
În pieptul meu ce amintire grea!
O urnă-n care veacuri de vis şi-au pus cenuşa:
Luna sau inima mea?



12 august 2012

Caut ceea ce durează - Alexandru Philippide



Un glas din adâncimea firii mele, o convingere izvorâtă din lungi experiențe și atente meditații asupra fenomenului literar, mă îndeamnă să cred și să spun că și în poezie, ca și în alte domenii de activitate umană, materială sau spirituală, un lucru obținut prin muncă are mai multă temeinicie și mai multă rezistență la intemperiile posterității. „Caut ceea ce durează”, scriam eu odată într-o poezie de-a mea. De la această căutare nu m-am abătut niciodată.”




19 iulie 2012

Schiță pentru un autoportret - Alexandru Philippide




Lumea începe și sfârșește-n mine.

Ca algele din spumă de-oceane,
Dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate
Cresc cântecele mele subterane.

Mi-e inima la adăpost,
Ca un culbec în fundul unei grădini pustii.
Hotarele mele sunt: cel care-am fost
Și cel care voi fi – hotare pustii.

Căci viața mea de adineaori
Mi-e tot atâta de  departe
Ca viața celei mai uscate mumii,
Și pentru mine tot ce nu e prezent e moarte.

Singur ? Ce  vorbă lipsită de-nțeles !
Sunt tu și el și voi atât de des !
De-atâtea ori  Sfinx și Edip!
Trăiesc în mine ca o pădure-n mii de frunze,
Ca vântu-n mii de fire de nisip.

Dacă aș fi vrut (pe vremea când visam)
Să fi fost altfel decât sunt,
Aș fi vrut să ma fi născut pământ,
Cu râme-n mine, rădăcini și iarbă
Pe fruntea mea boltită către soare.

Sau, poate...aș fi vrut să mă fi născut soare...


8 iulie 2012

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin? - Alexandru Philippide

                                                  

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?

Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Şi-n mine plânge-un cântec fără grai,
- Aşa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cânta pe-o stâncă zâna Lorelei.

Dar cântecul, de l-a ştiut demult,
Să-l spun acum nu ştiu, ştiu să-l ascult.
Nu pot să-l cânt, dar cântă-n mine-acum,
Aşa cum apa curge lung, sau cum
Clipetşe-o stea, ori şerpuieşte-un drum.

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin,
Pătruns în mine parcă fără veste?
- Mi-e sufletul adânc ca o poveste
În care e un vechi amurg pe Rin,
Şi un luntraş îndrăgostit de-o zână.

Sunt cântecul pe care îl cântai
Luntraşului pe Rin odinioară.
Sunt cântecul cu care îl chemai
Să moară,

- Şi sunt luntraşul,
Lorelei...


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...