Din nou cu glas de stafie 'n urechi
Singurătatea murmură și cântă,
Și drojdii de amurguri vechi
În fundul sufletului se frământă.
Sunt seri păstrate-așa, adânc sub gând,
Ca niște lacuri de azur și de aramă
Pe care neguri dese și grele le ascund . . .
Dar vine-un vânt deodată pornit de nu știi unde,
Și negurile moarte le distramă . . .
E-atâta timp în tine de când nu te-ai întors!
Ca niște pietre grele dai clipele 'ntr'o parte,
Dărâmi porți ruginite și sufli 'n visuri moarte.
Painjenii amintirii tot n'au sfârșit de tors.
Te mai cunoști? Te 'ntâmpini ca pe-un străin, departe...
Ești tot numai răspântii și drumuri fără 'ntors.
Pătrunde 'n tine vântul cel nou de primăvară.
Pe săniuș de nouri și pârtii de azur
Coboară iaraș visul cântat odinioară:
Mireazma fără nume și fără glas murmur...
În fața ta desfășuri drum după drum ca tine
Din încâlcitul caer al vremii pân' acum:
Orașe mari, priveliști mărunte, cimitire
De piatră și verdeață și gări de fier și fum,
Plecările 'n amurguri, pierdute 'n amintire . . .
Și sutele de drumuri nu fac decât un drum.
Pe vechile amurguri de-aramă' și azur
Lași negurile grele din nou să se 'nfiripe,
Zidești la loc lăuntricul cavou
Si 'ngropi trecutul iarăși n giulgiul lui de clipe . . .
Și, împăcat cu tine, te părăsești din nou.
