Izvorul nesecat al fericirii - Arthur Schopenhauer

Susan Lyon Art

Cel mai bun ajutor şi cel mai mare sprijin trebuie dar fiecine să şi-l găsească în sine. Cu cât izbuteşte mai mult întru aceasta şi prin urmare cu cât îşi află mai mult izvoarele petrecerii în sine însuşi, cu atât este mai fericit. Foarte bine zice Aristotel: fericirea este a celor ce-şi sunt sieşi de ajuns. Căci toate izvoarele externe de fericire şi de plăceri sunt după firea lor foarte nesigure, grele, dacă nu primejdioase, trecătoare şi supuse întâmplării şi pot să înceteze în împrejurările cele mai priincioase; întreruperea lor este chiar neapărată, fiindcă nu pot să fie în orice moment la îndemână. Apoi la bătrâneţe se pierd cu necesitate mai toate; atunci ne părăseşte amorul, ne părăsesc glumele, dorul de călătorii, plăcerea pentru cai şi gustul pentru societăţi; chiar şi prietenii şi rudele ni-i răpeşte moartea. Atunci se naşte mai mult decât oricând întrebarea: ce are cineva în sine? Căci aceasta se va păstra mai îndelung, precum şi este şi rămâne în oricare altă vârstă adevăratul izvor nesecat al fericirii. Ştiut este, dealtminteri, la cât de puţin ne putem aştepta în lumea aceasta; de nevoi şi de dureri este plină şi pe cei ce au scăpat de ele îi pândeşte urâtul din toate unghiurile. Răutatea ţine îndeobşte cârma în lume şi glasul nebunilor se aude mai tare. Soarta e crudă şi oamenii sunt mişei. Într-o lume astfel întocmită, cel ce preţuieşte mult în sine, seamănă unei odăi vesele, luminate şi încălzite, în mijlocul gerului unei nopţi de iarnă. A avea, prin urmare, o individualitate distinsă şi bine înzestrată, mai ales a avea mult spirit, este fără îndoială soarta cea mai fericită pe pământ, oricât de deosebită ar fi în comparare cu soarta cea mai strălucită. A fost doar o vorbă înţeleaptă, pe care regina Christina de Suedia, în vârstă abia de nouăsprezece ani, a zis-o în privinţa lui Descartes, deşi nu-l cunoştea decât dintr-o singură scriere a lui şi după spusa altora, dar îl ştia trăind de multă vreme în cea mai mare singurătate în Olanda: „Mr. Descartes est le plus heureux de tous les hommes, et sa condition me sembles digne d’envie.” (Vie de Descartes).

 Arthur Schopenhauer, în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Personalitatea - Arthur Schopenhauer

An He Art 

Aşadar, condiţia dintâi şi cea de căpetenie pentru fericirea vieţii noastre este ceea ce suntem, personalitatea; – fie numai fiindcă este statornică şi lucrează în toate împrejurările şi fiindcă nu este supusă sorţii, ca bunurile din celelalte două rubrici şi nu ni se poate răpi. În acest înţeles valoarea ei se poate numi absolută, în opoziţie cu valoarea numai relativă a celorlalte două. De aici urmează că binele sau răul, ce-l pot aduce unui om împrejurările dinafară, este mult mai mic decât se crede.
  Singurul lucru, ce în această privinţă stă în puterea noastră, este de a ne întrebuinţa personalitatea dată spre cel mai mare folos ce-l îngăduie, urmărind numai scopurile care-l corespund, căutând modul dezvoltării ca este tocmai potrivit cu ea şi ferindu-ne de toate celelalte, alegând prin urmare condiţia socială, ocupaţia şi traiul cu care se poate împăca.

 Arthur Schopenhauer, în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Personalitatea și valoarea ei - Arthur Schopenhauer

Jose Royo Art

  Ceea ce are cineva în sine, în scurt personalitatea şi valoarea ei, este singurul lucru de-a dreptul hotărâtor pentru fericirea şi binele său. Toate celelalte sunt indirecte; de aceea efectul lor se şi poate nimici, dar niciodată efectul personalităţii. Şi tocmai de aceea invidia îndreptată în contra calităţilor personale este cea mai neîmpăcată, precum se şi ascunde cu cea mai mare îngrijire. Apoi numai calitatea conştiinţei este statornică şi nestrămutată şi individualitatea influenţează fără întrerupere, fără încetare, mai mult sau mai puţin în fiecare moment; toate celelalte lucrează numai vremelnic, la întâmplare, în treacăt şi mai sunt şi supuse schimbării şi încetării; de aceea zice Aristotel: natura este eternă, nu împrejurările (Eth. Eud. VII, 2). De aici se explică pentru ce o nefericire, care ne loveşte cu totul fără vina noastră şi de dinafară, o răbdăm cu mai mult cumpăt decât pe cea provenită din vina noastră, căci soarta se poate schima, dar firea niciodată. Astfel bunurile personale, precum este un caracter nobil, un cap deştept, un temperament fericit, o dispoziţie voioasă şi un trup bine organizat şi sănătos, cu un cuvânt: „mens sana în corpore sano” (Juvenal, Sat. X, 356), sunt cele mai însemnătoare pentru fericirea noastră, din care cauză ar trebui să stăruim cu mult mai mult întru păstrarea şi dezvoltarea lor, decât întru dobândirea bunurilor materiale şi a reputaţiei.

Compararea impresiei, ce ne-o fac aceleaşi lucruri sau întâmplări, când suntem sănătoşi şi în putere, cu aceea ce ne-o fac atunci când prin boală am ajuns a fi posomorâţi şi slabi, ne învaţă cât de mult atârnă fericirea noastră de la o dispoziţia veselă şi prin urmare de la starea sănătăţii. Nu ceea ce sunt lucrurile obiectiv şi în realitate, ci numai ceea ce sunt pentru noi, în impresia noastră, ne dă fericire sau nefericire; aceasta ne-o spune vorba lui Epictet, că „pe oameni nu-l mişcă lucrurile, ci părerea lor despre lucruri”. Dar îndeobşte nouă zecimi ale fericii noastre ne vin numai din sănătate. Cu ea toate sunt un izvor de plăcere; fără de ea, nici un lucru, oricare ar fi, nu ne este plăcut şi chiar bunurile subiective, însuşirile minţii, ale inimii şi ale temperamentului, la o stare bolnăvicioasă ajung a fi împuţinate şi micşorate. De aceea e lucru cu temei că ne întrebăm unii cu alţii, cum ne aflăm şi ne dorim sănătate; căci în adevăr aceasta este cea dintâi şi cea mai însemnată trebuinţă pentru fericirea omenească. De aici însă urmează că este nebunia nebuniilor să-şi jertfească cineva sănătatea pentru orice ar fi, pentru agonisire, pentru înaintare, pentru erudiţie, pentru glorie, necum pentru plăcerile trupeşti şi trecătoare; din contră, toate trebuie să-l dea întâietatea.

 Arthur Schopenhauer, în  Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Din individualitatea sa nu poate ieşi nimeni - Arthur Schopenhauer

Foto: Larkina Liliya

Astfel viaţa fiecărui om, cu toate schimbările şi prefacerile dinafară, are totdeauna acelaşi caracter şi se poate compara cu un şir de variaţii pe o singură temă. Din individualitatea sa nu poate ieşi nimeni. Şi precum animalul, în orice împrejurare l-ar pune, rămâne mărginit în cercul cel strâmt, în care natura i-a închis fire în mod neschimbător (din care cauză d. E. Dorinţa noastră de a face plăcere unui animal iubit rămâne totdeauna în margini foarte strâmte, potrivite tocmai cu acele margini ale firii şi conştiinţei lui): tot aşa şi omul: prin individualitatea sa îi este de mai înainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. Îndeosebi marginile puterilor sale intelectuale i-au fixat capacitatea pentru plăcerile mai înalte o dată pentru totdeauna. Dacă sunt strâmte, atunci toate ostenelile dinafară, tot ce face omul, tot ce face soarta pentru el nu va fi în stare de a-l ridica peste măsura fericirii şi tihnei obişnuite, jumătate omeneşti, jumătate animalice: el rămâne îndreptat spre plăcerea trupească, spre viaţa intimă şi plăcută a familiei, spre relaţiile sociale de rând şi petrecerile vulgare. Chiar cultura nu va putea să-l întindă prea mult, deşi întrucâtva, acel orizont sufletesc; căci plăcerile cele mai înalte, mai felurile şi mai statornice sunt cele intelectuale, oricât ne-am înşela noi în tinereţe în privinţa lor; aceste însă atârnă mai ales de la puterea intelectuală. De aici se vede cât de mult are a face fericirea cu ceea ce suntem, cu individualitatea noastră, pe când mai adeseori se ţine în seamă numai soarta noastră, numai ceea ce avem sau ce reprezentăm. Soarta însă se poate îndrepta; afară de aceasta, cine-şi are avuţiile înăuntrul lui, nu va cere mult de la ea; iar nerodul rămâne nerod, tâmpitul tâmpit până la sfârşitul vieţii, măcar de-ar fi în rai şi înconjurat de hurii. De aceea zice Goethe: „Popor, slugă şi stăpân, toţi o spun în felul lor: cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate.”

Arthur Schopenhauer, în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Caracterul omului - Arthur Schopenhauer

Foto de Bogdan Roateș

Caracterul omului poate fi dedus din manifestările lui mărunte. Pentru lucrurile importante oamenii îşi iau precauţii; în gesturile mici ei se manifestă după natura lor şi fără a-şi da osteneala să se mai ascundă.

Pacea adevărată și adâncă - Arthur Schopenhauer

„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.”

„Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru a câştiga în afară, adică să renunţi complet sau în mare parte la linişte, timp liber şi neatârnare, în schimbul strălucirii, rangului, pompei, titlului şi onoarei.”

citate-proverbe-pilde.blogspot.ro

Împărţire fundamentală - Arthur Shopenhauer

Pe scenă unul face pe prinţ, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general,etc. Dar aceste deosebiri sunt numai pe dinafară; înăuntru, în miezul unei astfel de înfăţişări, se află la toţi acelaşi lucru: un biet comediant cu grijile şi nevoile lui. În viaţă este tot aşa. Deosebirile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aici se găseşte în fiecare din noi acelaşi sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, car în privinţa materiei sunt felurite la feluriţi oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după rol. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele şi figurile ce se înfăţişează în ea. 

Arthur Shopenhauer, în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Calitatea individuală naturală a suferinței - Arthur Schopenhauer

În rest, prin aceste considerații asupra caracterului inevitabil al suferinței și asupra refulării unei suferințe prin alta, cât și asupra apelului la nou prin retragerea vechiului, am putea ajunge chiar la ipoteza paradoxală, dar nu lipsită de verosimilitate, că în orice individ măsura suferinței inerente ar fi determinată o dată pentru totdeauna prin natura sa, această măsură neputând să fie nici goală, nici prea plină, oricât ar varia forța suferinței. Suferința și starea de bine pe care le simțim n-ar fi deloc determinată de exterior, ci în mod precis prin această măsură, prin aceste dispoziții care pot suporta câteva scăderi sau câteva creșteri în diverse momente dar care, în ansamblu, rămân identice, nefiind altceva decât ceea ce numim temperamentul individului sau mai exact gradul în care este, cum spune Platon în cartea I din Republica, o fire ușoară sau o fire mohorâtă.

  

Arthur Schopenhauer – Arta  de a fi fericit (Regula de viață nr. 5)

Să evităm invidia - Arthur Schopenhauer

Să evităm invidia: 

„Nu vei fi nicicând fericit atâta timp cât vei fi torturat de cineva mai fericit decât tine” (Seneca, Despre mânie)

„Dacă te gândești la mulțimea care te precede, gândește-te la cei ce-ți urmează” (Seneca, Scrisori către Lucilius)

Nimic nu e mai ireconciliabil și mai crud decât invidia, și totuși suntem preocupați în primul rând și în mod constant să stârnim invidia.

Arthur Schopenhauer – Arta  de a fi fericit (Regula de viață nr. 2)

Regula de viață nr. 40 - Arthur Schopenhauer

De obicei, căutăm să facem lumină în umbra prezentului prin speculații asupra posibilităților favorabile și ne urzim mii de speranțe himerice; fiecare din ele conțin o dezamăgire dacă rămâne, ca în majoritatea timpului, neîmplinită. În locul acestora, ar trebui mai degrabă să facem toate posibilitățile neplăcute obiectul speculațiilor noastre, ceea ce ar aduce cu sine fie măsuri preventive pentru a le evita, fie surprize plăcute dacă aceste posibilități nu se realizează. Caracterele sumbre și angoasate vor întâlni în drumul lor multe suferințe imaginare, dar mai puține suferințe reale decât caracterele vesele și nepăsătoare. Căci oricine vede totul în negru și se teme de ce-i mai rău, acela se va fi înșelat mai rar decât cel care dă mereu lucrurilor culori vesele și un sfârșit fericit.

Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit 

Opinia celorlalți despre noi - Arthur Schopenhauer

Ceea ce reprezentăm, adică opinia celorlalți despre noi, pare la prima vedere neesențial pentru fericirea noastră. De aici vanitatea, vanitas. Totuși, natura umană este făcută astfel încât să-i acordăm o mare valoare. E practic imposibil de explicat în ce măsură omul se bucură în sinea sa de fiecare dată când remarcă semne ale unei opinii favorabile ale altuia și în ce măsură vanitatea sa este, într-un mod sau altul, flatată. Adesea ne consolăm de nefericirea reală sau lipsa bunurilor (...) ; e o sursă de mirare să vedem cum fiecare rănire a vanității noastre, fiecare lipsă de stimă sau scăderea stimei ne întristează. (...) Totuși un om rațional, ar trebui să-și tempereze la maxim acest sentiment, atunci când este flatat ca și atunci când este jignit. Căci acestea două sunt legate. Dacă nu, va rămâne în mod trist sclavul opiniei altcuiva. („Ceea ce descurajează sau ridică un spirit ambițios este atât de meschin și de inconsistent !” Horațiu ).

Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit

Avantajele unui om de spirit - Arthur Schopenhauer

Ceea ce un individ posedă pentru sine, ceea ce-l însoțește în singurătate și ceea ce nimeni nu-i poate să-i ia sau să-i dea, iată ce e mult mai important decât ceea ce posedă sau este în ochii celorlalți.

          Un om de spirit se simte excelent într-o singurătate totală grație propriilor gânduri și imaginației sale, în timp ce un prost se plictisește chiar dacă își petrece timpul numai în spectacole, serbări și ieșiri în lume. Un caracter bun, blând și moderat poate fi mulțumit în circumstanțe care lasă de dorit, în timp ce un caracter rău și plin de invidie nu va fi mulțumit nici dacă va fi acoperit cu bogății. (Goethe spunea pe bună dreptate în „Divan” „Cea mai mare fericire este personalitatea”…) Câte plăceri total inutile și chiar supărătoare pentru cel care posedă în permanență plăcerea unei individualități ieșite din comun!

Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit

A-ți fi de ajuns ție însuți - Arthur Schopenhauer

A-ți fi de ajuns ție însuți, a fi tot pentru tine este cea mai bună condiție a fericirii tale.

Nimic nu te ferește mai bine de plictiseală, care este flagelul vieții omenești, decât bogăția spirituală.

*

Muritorul cel mai binecuvântat este acela care se mulțumește cu avuția sa interioară, așteptând mai puține plăceri exterioare. Căci nu mai trebuie să așteptăm mare lucru de la alții și nici din afara noastră, în general.

Arthur Schopenhauer, în Viața, amorul, moartea

Compasiunea faţă de animale - Arthur Schopenhauer

O compasiune fără margini pentru toate fiinţele vii este dovada sigură a unei purtări corecte.

Cel ce este animat de milă nu va face rău altcuiva, va fi îngăduitor şi va ajuta pe fiecare după mijloacele sale.

Nu ştiu o rugăciune mai frumoasă decât aceea cu care se încheie vechile drame indiene: „De-ar putea toate vieţuitoarele să fie scăpate de durere”

Compasiunea faţă de animale este esenţial legată de bunătatea caracterului; oricine e crud cu ele nu poate fi bun cu semenii săi. Aceste două feluri de milă au acelaşi izvor.

Vocea conştiinţei răsună la fel de puternic în sufletul omului cu sentimente înalte atunci când nedreptăţeşte un animal sau un semen de-al său.

Cu toate acestea, mila pentru animale nu trebuie să anuleze necesitatea de a te hrăni cu carne deoarece în natură facultatea de a suferi este legată direct de inteligență. Numai cruzimea este aceea care trebuie înlăturată.

În aceeaşi măsură, omul obligă animalul să muncească pentru el, dar este imoral ca foamea şi bătaia să chinuie animalu care ţi-e credincios şi te-ajută să-ţi câştigi existenţa.

Arthur Schopenhauer, în Viaţa, amorul, moartea

Psihologia omului în proverbe

Proverbele sunt lacrimile picurate din ochii fizici și spirituali ai umanității de-a lungul vremii pe cărările întortocheate ale istoriei sale. Sunt lacrimile de bucurie, de durere, de nădejde și deznădejde. Lacrimile împlinirilor și căderilor ei. (Ion Dodu Bălan)

Fără drojdie, aluatul nu dospeşte. (Fără pasiuni, care pun în mişcare disponibilităţile creatoare ale personalităţii, aceasta nu înfloreşte.)
„Viaţa ar fi un somn sau o realitate în mod esenţial mediocră, dacă n-ar salva-o indivizii care în mod permanent se frământă, se consumă cu o simţire şi se topesc într-un avânt sau o prăbuşire. Dintr-un nivel superior al vieţii, faptul de a te prăbuşi dramatic este mai revelator pentru fenomenul vital, decât stingerea lentă într-un echilibru plat. Nu importă absolut deloc cât trăieşti, ci importă cât ai pus din tine în fiecare clipă.” (E. Cioran)

Dorinţele sunt hrănite cu amânări.
„În dragoste e mai dulce speranţa decât împlinirea ei”

Marea înţelepciune se naşte din mari îndoieli. (Cine interpretează întotdeauna lucrurile în termeni categorici nu poate înţelege şi admite rostul contrariilor, al disputelor de opinii şi, implicit, importanţa alternativelor şi, la nevoie, a concesiilor.)
„Semnul celui ce înaintează pe calea înţelepciunii: nu ocărăşte pe nimeni şi nu laudă pe nimeni; nu vorbeşte nimic despre sine, nici că este mare, nici că ştie multe. Nu i-a mers bine o treabă ? El este cauza. Îl lauzi ? Râde de tine. Îl ocărăşti ? Tace şi nu se supără.” (Epictet)

Cel mai bun prieten al tău eşti tu însuţi. (Dintre toţi prietenii posibili de dialog, cel care este cel mai dispus să ne primească confesiunile, să le tolereze, şi, mai ales, să nu ne trădeze în aşteptări este Eul propriu.)
„Prefer mărturia conştiinţei mele tuturor cuvântărilor ce se pot ţine despre mine.” (Cicero)

Înţelepciunea te face să rezişti, pasiunile te fac să trăieşti.

Ia lucrurile aşa cum sunt.
„Este înţelept nu cel care se întristează de ce-i lipseşte, ci acela care se bucură de ce are.” (Democrit)

Mânia în dragoste este un fitil al iubirii.
„Dragostea are un dar, când e dulce, când amară”

Educaţia e pâinea sufletului.
„Altoiul face pomul pom, şi şcoala omul om”

Adevărul e întotdeauna același, oricum l-am privi.
„Descoperim în noi înșine ce ne ascund ceilalți și recunoaștem în alții ceea ce ascundem de noi înșine” (Vauvenargues)

Omul bun și-n zile rele e tot bun.
„Nu a trăi e de mare preț, ci a trăi cinstit” (Socrate)

„Tocmai în lucrurile mici, unde omul nu are timp să se prefacă, se arată caracterul” (Schopenhauer)

„Nu da cu piciorul în cel nefericit, căci soarta e comună tuturor.” (Meandru)

Privirea este mai sinceră decât vorbele.
„Cuvintele ne sunt date pentru a ne ascunde gândurile.”

„Descurcă îndoiala și vei cunoaște adevărul”

Tiberiu Rdudică, Daniela Costea - Psihologia omului în proverbe

Cursul vieții noastre - Arthur Schopenhauer

Când aruncăm o privire retrospectivă asupra cursului vieții noastre trecute și vedem atâta fericire ratată, atâtea nenorociri neîntâmplate, „cursul vieții ca un labirint nebun” ( Goethe), ni se întâmplă cu ușurință să mergem prea departe cu reproșurile noastre către noi înșine. Căci cursul vieții noastre nu e deloc opera noastră. Din contră, e produsul a doi factori: succesiunea evenimentelor și  seria deciziilor noastre, astfel încât orizontul nostru referitor la fiecare dintre acestea e foarte limitat și suntem incapabili să ne prevedem evenimentele; din contră, nu cunoaștem decât ceea ce este actual pentru fiecare dintre acestea; prin urmare, atunci când scopul  nostru rămâne îndepărtat ne este imposibil să ne îndreptăm direct într-acolo, trebuie să ne orientăm  doar după aproximări și conjecturi. Altfel spus, suntem obligați de circumstanțe să ne decidem în fiecare moment sperând să ne atingem scopul în așa fel încât el să ne apropie de țelul principal. În consecință, circumstanțele care ne sunt date și obiectivele noastre de bază trebuie comparate cu două forțe trăgând în sensuri diferite, iar diagonala care rezultă e cursul vieții noastre.

Personalitate și destin - Arthur Schopenhauer

Lucrul esențial, existența veritabilă a omului este ceea ce se petrece înlăuntrul omului, binele său interior care este rezultatul a ceea ce el simte, vrea, gândește. În același mediu, fiecare trăiește într-o altă lume (microcosmos); aceleași evenimente exterioare îl afectează pe fiecare în mod cu totul diferit. Iar diferența care se naște din aceste predispoziții intime este mult mai mare decât cea stabilită de circumstanțele exterioare între oameni. În ceea ce privește restul, imediatul, fiecare nu are de-a face decât cu reprezentările și senzațiile sale, cu expresia voinței sale; lucrurile exterioare nu le influențează decât în măsura în care le stimulează; dar fiecare trăiește prin aceste predispoziții intime: ele îi fac viața fericită sau nefericită.

Arthur Schopenhauer, în Arta de-a fi fericit

Drumul nostru prin viață - Arthur Schopenhauer

Căci tot astfel cum drumul nostru fizic pe pământ este întotdeauna o linie, niciodată o suprafaţă, trebuie ca în timpul vieţii, dacă vrem să apucăm şi să posedăm un lucru, să renunţăm la o cantitate nelimitată de lucruri. Dacă nu ajungem să ne decidem în acest sens, dacă, dimpotrivă precum copiii la bâlci, vrem să ne însuşim tot ce ne atrage în trecere, atunci e vorba de eforturi nefaste pentru a converti linia drumului nostru în suprafaţă; din acel moment alergăm în zig-zag, de colo-colo, ca flăcările de pe comori, fără să ajungem nicăieri.

Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit

Regula de viață nr.1 - Arthur Schopenhauer

Suntem cu toţii născuţi în Arcadia*, altfel spus intrăm în viaţă plini de dorinţe de fericire şi plăcere şi nutrim speranţa nebunească de a le împlini până când destinul ne loveşte fără milă şi ne arată că nimic nu e al nostru, că, dimpotrivă,  totul e al lui pentru că are un drept de necontestat nu doar asupra a ceea ce noi posedăm şi dobândim, ci şi asupra braţelor, picioarelor noastre, asupra ochilor şi urechilor noastre, şi chiar asupra nasului din mijlocul feţei noastre. Vine atunci experienţa şi ea ne învaţă că fericirea şi plăcerea sunt pure himere pe care iluzia ni le arată în depărtare; că, din contră, suferinţa, durerea sunt reale, că se fac cunoscute ele însele imediat fără să aibă nevoie de iluzii și de amânări. Învățătura lor dă oare roade ? Iată că încercăm să căutăm fericirea și nu mai suntem preocupați decât să scăpăm, pe cât posibil, de durere și de suferință. „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței” (Aristotel). Ne dăm seama că cel mai bun lucru pe care îl putem găsi pe pământ este o viață prezentă fără suferință, o viață pe care să o putem suporta în liniște; o astfel de viață ne este dată și știm să o apreciem; ne ferim să o distrugem printr-o nesfârșită căutare de plăcere imaginare și îngrijorându-ne pentru un viitor totdeauna nesigur: nu stă aceasta în întregime în mâinile destinului, oricare ar fi eforturile noastre de a lupta împotriva lui ? De altfel, cât de nebunesc ar fi să avem mereu grijă să ne bucurăm  –  pe cât posibil  – de prezent, care e singura certitudine, în timp ce totuși întreaga viață nu e altceva decât o mare parte din prezent, și prin aceasta cu totul și cu totul trecătoare.

*Arcadia – Aluzie la începutul poemului lui Shiller intitulat Resemnare.

Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit

Veritabila înţelepciune - Arthur Schopenhauer

Veritabila înţelepciune este lucrul intuitiv, nu abstract. Ea nu constă în principii şi maxime pe care cineva şi le bagă în cap ca rezultat al cercetării proprii sau a altora, ci este însăşi modalitatea prin care îşi reprezintă el lumea. Iar această modalitate este atât de diferită de oricare alta, încât înţeleptul trăieşte în altă lume decât smintitul iar geniul vede altă lume decât oamenii obişnuiţi.