Când aruncăm o privire retrospectivă asupra cursului vieții noastre trecute și vedem atâta fericire ratată, atâtea nenorociri neîntâmplate, „cursul vieții ca un labirint nebun” ( Goethe), ni se întâmplă cu ușurință să mergem prea departe cu reproșurile noastre către noi înșine. Căci cursul vieții noastre nu e deloc opera noastră. Din contră, e produsul a doi factori: succesiunea evenimentelor și seria deciziilor noastre, astfel încât orizontul nostru referitor la fiecare dintre acestea e foarte limitat și suntem incapabili să ne prevedem evenimentele; din contră, nu cunoaștem decât ceea ce este actual pentru fiecare dintre acestea; prin urmare, atunci când scopul nostru rămâne îndepărtat ne este imposibil să ne îndreptăm direct într-acolo, trebuie să ne orientăm doar după aproximări și conjecturi. Altfel spus, suntem obligați de circumstanțe să ne decidem în fiecare moment sperând să ne atingem scopul în așa fel încât el să ne apropie de țelul principal. În consecință, circumstanțele care ne sunt date și obiectivele noastre de bază trebuie comparate cu două forțe trăgând în sensuri diferite, iar diagonala care rezultă e cursul vieții noastre.
