Lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivității; căci el indică o efervescență a vieții în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. Aceastã necesitate de exteriorizare este cu atât mai intensã cu cât lirismul este mai interior, mai profund și mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferință și în iubire? Pentru că aceste stări, deși diferite ca natură și orientare, răsar din fondul cel mai adânc și mai intim al ființei noastre, din centrul substanțial al subiectivității, care este un fel de zonă de proiecție și radiere. Devii liric atunci cînd viata din tine palpitã într‑un ritm esențial și când trăirea este atît de puternică, încât sintetizează în ea întreg sensul personalității noastre. Ceea ce este unic și specific în noi se realizeazã într‑o formă atât de expresivă, încât individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adânci sânt și cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge până la fondul originar al vieții.
