Aşadar, nu există singurătate - Mircea Ivănescu

Aşadar, nu există singurătate,

suntem întotdeauna mai mulţi – în noi înşine,

oriunde ne-am duce – şi oricât i-am implora

pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea

vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,

în noi.

Sigur, mai ales, când ne rugăm

de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,

ca pe un sul cu scriere rotunjită,

ceea ce noi numim singurătate – mai ales

atunci nu suntem singuri.

(Mai degrabă

când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,

le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele

tuturor celorlalţi – mai degrabă atunci

am fi mai aproape de singurătate – dacă

ceilalţi, din noi – din afară – nu l-ar pândi

cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,

pur şi simplu. Atunci e şi mai rău –

dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)

„Şi pe urmă vin marile ploi“, şi noi

ne ascundem în grădina înserată – şi se răsfrâng

de multe ori chipurile noastre în frunzele ude

şi ne leagănă – ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.

Mircea Ivănescu

Trece şi asta - Mircea Ivănescu

„înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte

de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,

citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,

şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu

nu puteam să trec mai departe. (a fost,

poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce

s-ar putea numi singurătatea - adevărată? -

pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.

şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea

acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost

într-un asemenea întuneric, şi ştiu

ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât

ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,

nu se ajunge la altă fiinţă.

acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.-

şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,

nu înseamnă nici asta nimic. acuma,

vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,

ca nişte desene, dintr-o carte, care acum

nici nu-ţi mai place.

(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).” 

Despre moarte ca revedere (I) – Mircea Ivănescu

„sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă – 

și la început e un somn, și pe urmă o uitare –

și pe urmă timpul își pierde orice înțeles, 

este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși

cu un singur ecou – și acela e-un nimb, 

ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina

își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea

își lasă deoparte înțelesul – și suspendat

în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici

descarnarea de înțelesuri, plutirea în nimic, 

cu scheletul neființei, gură în gură, 

nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.”

Foto: Dorota Gorecka

asurzitoare iscare - Mircea Ivănescu

Kalina Toneva Art

spaima – există vorbe care să spună cum este,

cu adevărat, spaima ? ce simți, de pildă, când treci

colțul – și o întâlnești deodată, cu ceață multă în păr,

și mâna, strângându-i brațul ? și este, deodată,

ea – și trece pe lângă tine, de abia aplecându-și 

capul – și în jurul tău noaptea e dintr-odată înaltă

și urlă – și-ți vine să-ți scuturi capul, cu mâinile zvâcnite

peste urechi, și să fugi – cât mai departe. (de fapt,

mergi la fel de încet. ca și cum nu ar fi

nimic adevărat. eu au trecut. strada nu mai are importanță,

deși este strada ei.) nu mai există

continuarea clipei acesteia. – a fost. – a trecut.–

ea, brusc, înspăimântător de străină, ținându-l

de braț, alături, alături de el, scuturându-se

de țipătul din tine – nici nu l-a auzit – când ai văzut-o trecând.

și ceața, pe o stradă murdară –

din când în când - ho ho – Mircea Ivănescu

adevărul ei pentru mine, atunci –

dar există mai multe adevăruri, pentru fiecare,

altul, care ne stă în față – adevărul ei

a fost, poate, noaptea aceea târziu,

când hohotind, cu spatele srijinit de peretele

casei ei, pe strada cu umbre adânci

pe care le tot așteptam să mă cuprindă, cu mult

înainte de a o fi știut pe ea – plângând

în hohote, acolo, i-am spus că nu se mai termină,

nu se mai termină odată (ca și cum s-ar putea

sfârși de mai multe ori): și ea

a plâns, mângâindu-mi fața, singurele noastre săruturi,

ca într-o nuvelă romantică – atunci au fost.

a doua zi, era o vreme ploioasă.

am mers pe aceeași stradă, alături, politicoși

și avea mâinile umede.

Vorbe, vorbe, vorbe ... - Mircea Ivănescu

Vasily Nesterenko Art

trebuie alese vorbele cu grijă,

vorbele lasă urme – îți amintesti

mai târziu de ele – așa cum și pașii ramân în zăpadă,

trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor

să știi să așezi vorbele unele lângă altele

să însemne ceva – ceva ce nu se mai așează

deloc exact peste ce știi tu cu adevărat

că e în tine – că simți.

oricine poate să facă vorbe unele dupa altele -

oricine poate să vorbească – nu asta

e principalul – ar trebui poate alese

tocmai cuvintele care să nu spună prea mult. )

și pe urmă, fiecare din vorbele acestea

ca niște urme în zăpada...

Așadar nu există singurătate - Mircea Ivănescu

Așadar, nu există singurătate,

suntem întotdeauna mai mulți – în noi înșine,

oriunde ne-am duce – și oricât i-am implora

pe ceilalți să aibă milă de singurătatea

vreunuia sau altuia dintre cei ascunși, pândind, în noi.

Sigur, mai ales, când ne rugăm

de cei de alături și când desfacem în fața lor,

ca pe un sul cu scriere rotunjită,

ceea ce noi numim singurătate – mai ales

atunci nu suntem singuri.

(Mai degrabă

când suntem numai noi, și unul din noi, dinăuntru,

le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele

tuturor celorlalți – mai degrabă atunci

am fi mai aproape de singurătate – dacă

ceilalți, din noi – din afară – nu l-ar pândi

cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,

pur și simplu. Atunci e și mai rău –

dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)

„Și pe urmă vin marile ploi”, și noi 

ne ascundem în grădina înserată – și se răsfâng

de multe ori chipurile noastre în frunzele ude

și ne leagănă - ca și cum am vis-ntr-o oglindă.

Încă, Malte - Mircea Ivănescu

 Aimee Stewart Art

Dacă ți-ai îngropat fața în nisip, rămâne acolo

masca ta, cu reliefuri inverse – e ca și cum

cei care o privesc îți văd chipul pe dinăuntru,

cum tu însuți nici nu ți-l știi.

Dacă-ți îngropi fața în aer –  rămâne în aer

pentru cine te privește din față,

o mască străvezie, și ți-o porți

pe față, mereu.

(s-a aplecat peste masă

privindu-mă  –  și îi erau ochii mari, îmi vedea

pentru întâia oară masca de aer,

și apoi, când și-a scuturat capul, era ca și cum

ar fi vrut s-o dea la o parte, să-mi vadă

chipul fără chip –  dezgolit, doar atunci

am vorbit despre altceva, repede – 

și mi-am îngropat fața în aer din nou, asta a fost

altă dată, demult)

Asimetrii – Mircea Ivănescu

Anka Zhuravleva Art

În fiecare dintre noi este o numită cantitate

de nisip – ca într-o clepsidră – și uneori

cineva din afară ne răstoarnă, și cernerea

monotonă a nisipului măsoară întâmplările sufletești.

Dar poate chiar noi înșine ne întoarcem

ceasul acesta cu ninsoarea strecurată în subțiat

timp indiferent – și fără nici o legătură cu ceea ce măsoară,

adică faptele lăuntrice, sau din afară –.

Noi înșine vrem să ne spunem că am măsura

astfel vremea, cu ceea ce se întâmplă în ea.)

Câteodată se termină întâmplările înainte

de a se cerne întregul nisip – și rămânem

privind scurgerea din măsurătoare – care acum

nu mai măsoară nimic. Este doar trecerea

dintr-o cupă în alta a unui fir de nisip – și ?

(Dacă ne plictisim, putem întoarce brusc ceasul

acesta clepsidră – și curge înapoi timpu-ntâmplării

de mai înainte. Asta să-nsemne

că n-am mai rămas nimic din acea

vreme înscrisă în trecerea tăcerii dintr-o cupă într-alta? )

How like A Winter Has My Absense Been - Mircea Ivănescu

 Ferelwing Art 

Absența poate fi într-adevăr ca o seară 

de iarnă – timpul se face un cristal străbătut

de o înlănțuire meticuloasă de crengi, cu mohorât

înțeles, pe cerul ca un clopot de tăcere amară.

În timpul absenței, cei care rămân

își pierd umbrele, și alunecă prin zăpadă

ca niște vânturi desprinse de țărm – și o mare tăgadă

a oricărei dorințe coboară odată cu soarele spân

și se face o noapte polară. Câte unul din noi

mai facem copci în gheață – dar ochiul verde

nu mai răsfrânge decât vântul greoi

și nici o imagine. În timpul fără de ea

lupii vin până aproape de ziduri, și de

sus, din turn, se aude zăpada coborând, grea.

Falsă evanescență - Mircea Ivănescu

Barbara Florczyk Art

Dispar tot felul de lucruri în jurul nostru — şi sentimente, şi fiinţe — şi noi, cei care stăm la mijloc, şi ne uităm
cum pier, şi lasă goluri, şi cum golurile se umplu
ca nişte sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri,
adică a acestor sentimente pierdute (sau numai o aparenţă a acelor fiinţe care au pierit — pentru că o fiinţă
nu se face din nou din amintiri —) noi cei care stăm
la mijloc rămânem mereu singuri.
Numai că amintirile — ni se pare nouă — ne fac
să uităm cât de singuri, şi încă mai singuri rămânem.

Doamna din lac - Mircea Ivănescu

Ea nici nu știe – dar noi înțelegem cât se poate de bine

cum încearcă să ne ascundă senzația că e

depărtată de noi, și iritată de felul nostru de-a fi.

E ca și cum, de la fereastră am privi seara

coborând peste lac, și, fără să ne dăm seama,

am așteptat-o să iasă, și să se plimbe încet

– cu mâinile în buzunarele hainei de ploaie,

cu ochii plecați, cu bărbia în golul

gulerului ridicat – și ochii ei cenușii, orbi

acum în această penumbră iernatică și care miroase a sare,

pe lângă lac. Ea nici nu știe că o pândim dinăuntru,

când se oprește să privească îngândurată încetele

cercuri de ploaie în lac. Noi, aici, în casă,

gândindu-ne că lacul e-atât de adânc, cu fiori înghețați...

 (fragment)