„înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea - adevărată? -
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.-
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu