Suntem cu toţii născuţi în Arcadia*, altfel spus intrăm în viaţă plini de dorinţe de fericire şi plăcere şi nutrim speranţa nebunească de a le împlini până când destinul ne loveşte fără milă şi ne arată că nimic nu e al nostru, că, dimpotrivă, totul e al lui pentru că are un drept de necontestat nu doar asupra a ceea ce noi posedăm şi dobândim, ci şi asupra braţelor, picioarelor noastre, asupra ochilor şi urechilor noastre, şi chiar asupra nasului din mijlocul feţei noastre. Vine atunci experienţa şi ea ne învaţă că fericirea şi plăcerea sunt pure himere pe care iluzia ni le arată în depărtare; că, din contră, suferinţa, durerea sunt reale, că se fac cunoscute ele însele imediat fără să aibă nevoie de iluzii și de amânări. Învățătura lor dă oare roade ? Iată că încercăm să căutăm fericirea și nu mai suntem preocupați decât să scăpăm, pe cât posibil, de durere și de suferință. „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței” (Aristotel). Ne dăm seama că cel mai bun lucru pe care îl putem găsi pe pământ este o viață prezentă fără suferință, o viață pe care să o putem suporta în liniște; o astfel de viață ne este dată și știm să o apreciem; ne ferim să o distrugem printr-o nesfârșită căutare de plăcere imaginare și îngrijorându-ne pentru un viitor totdeauna nesigur: nu stă aceasta în întregime în mâinile destinului, oricare ar fi eforturile noastre de a lupta împotriva lui ? De altfel, cât de nebunesc ar fi să avem mereu grijă să ne bucurăm – pe cât posibil – de prezent, care e singura certitudine, în timp ce totuși întreaga viață nu e altceva decât o mare parte din prezent, și prin aceasta cu totul și cu totul trecătoare.
*Arcadia – Aluzie la începutul poemului lui Shiller intitulat Resemnare.
Arthur Schopenhauer, în Arta de a fi fericit
