Sfărâmături de glasuri în suflet răspândite,
Din prăbușiri trecute vechi rămașiți pustii
De ce să vă mai vântur în cântece voite?
Trăiesc din voi, vă știu în mine vii...
Cu vorbe vechi nu vreau sa turbur încă
Durata voastră tainică și-adâncă.
Pustiile uitării s'aștern în mine-acum.
Învalmașite 'n ele dorm sute de izvoare
Și niciun fluviu încă nu le-a cules în drum
Mânându-le, voinice și sprintene, spre mare.
Din sufletu-mi acuma sa 'ncerc s'adun din nou
Frânturile de glasuri, ecou după ecou?
Să caut drum spre mare izvoarelor pierdute?
Sau, liniștit, s'aprind un cântec nou
Din pulberea tăcerilor trecute?
Să-ți fur sinistra coasă, o Timp, mi-a fost mereu
Cea mai nepotolită din dorințe ...
De ce? Mă simt în centrul cât și 'mprejurul meu
Asemeni unei largi circonferințe...
Și nu mai am nevoie de ajutorul tău !
Când sunt trudit orice mi-e bun: un nor,
Un cer senin, un vers, un trecător,
Să-mi dorm adâncul somn de prund pe care
Nu-l mai azvârle nimeni către soare.
Iar cât despre speranța, uscată până'n vână
Pe care clipele flamande-o rod,
O dau cu bucurie de pomană
Nemernicilor vieții, munciți de-un vis nerod,
Această pâne veche rostogolită 'n glod
care niciodată nu mi-a slujit de hrană ...
Și totuși, frânte glasuri cu lungi ecouri grele,
Voi izbuti în clipa culesului suprem
Să vă adun în mine și iaraș să vă chem,
Sfărâmături ale tăcerii mele,
Zdrobite fulgere din vechi furtuni,
O singurele mele rugăciuni ...
