Poetului „sub a cărui cântare care fu un imn” al vieții „s-a zbătut o viață care a fost o tragedie”, cum observă în 1913 Ion Triviale, critica și istoria literară i-au prezis un destin literar mult mai fericit decât acela pe care timpul și instabilitatea oamenilor i l-au asigurat în istoria literelor române sub numele de Panait Cerna.
Astfel, apreciindu-i inteligenţa, cultura şi versurile, Titu Maiorescu îl publica în Convorbiri literare, îi acordă ajutor material ca să facă faţă bolii şi un sprijin substanţial pentru continuarea studiilor în străinătate ; Nicolae Iorga îi oferă paginile „Sămănătorului”, care-l consacră ca poet, şi-l va socoti „un mare talent deplin format”, „o cugetare puternică”, cu idei de o „stăpânitoare poezie”. Ibrăileanu găsea că nu este în literatura românească un alt scriitor care, prin atitudinea sa față de problemele sociale, să fie mai poporanist decât acest poet...” Era, evident, un mare elogiu dacă ținem seama de ce reprezenta pentru mentorul „Vieții românești” poporanismul. Alexandru Philippide aprecia în el „unul din marii poeți care putea pe rând să creeze pe un plan superior de artă și pe un vast plan social. Tudor Vianu îi aprecia poezia de concepție, simbolurile sale, iar G. Călinescu, încercând o cumpănă mai dreaptă înclină tot spre o atitudine elogioasă: ƒCu toată asprimea cuvintelor, explicabilă printr-o inadaptare completă la limba română, poezia lui este pură, adică independentă de tehnica și imaginile ei. Foarte asemănător cu Leopardi (poate cu o bună știință), Cerna e în stare să înșire declarații și aspirații într-o desăvârșită goliciune, aproape prozaică, obținând efectul celui mai elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna cade în declamație și verbalism, dar nu acolo este puterea lui. Virtutea lui Cerna este de a sugera stări de beatitudine și de înfrângere a contingențelor în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a căror undă lirică este evidentă și totuși greu de explicat”.
Ion Dodu Bălan
