Cad frunzele și cad ca de departe,
parcă s-ar ofili grădini în ceruri;
și cad încet, cu gesturi care neagă.
Și noaptea, cade greu țărâna-ntreagă,
din mii de stele în singurătate.
Noi toți cădem. Și-acestă mână cade.
Și cealaltă, o vezi: la fel, în toate.
Și totuși este Unul care ține
căderea, blând, în mâini atât de line.
