Andrea Fossati Art
N-am otrăvit pe nimeni și n-am ucis și n-am
lovit cu piatra păsări nici flori multicolore
nici ploile de toamnă pe care le purtam
prin câmpuri ca păstorii tăcuți și buni. Nici hore
de volbură, de pulberi, de frunze n-am rotit
prin sufletele voastre sau pe deasupra țării,
ci asemeni unui viscol de noapte am rătăcit
și-am troienit zadarnic cărările durerii.
S-a spulberat zăpada, a plâns și-a dipărut.
Semnul menirii mele se schimbă și se-alină.
Plec dintre voi și iarăși mă-ntorc purtat pe scut,
pier înecat și marea mă scoate la lumină.
Un cerc se deslușește ascuns în jurul meu.
Clepsidră monotonă mi-e poate visul, pleoapa.
Ce caut gol ca vântul și zbuciumat mereu,
la ceasul întâlnirii uscatului cu apa ?
E poate câteodată în tot ce fac un trist
destin - o dureroasă și crudă risipire.
Cine va sta să aleagă ciudatul ametist
când, potolită, marea va-ncepe să respire ?
Vai, capetele mele îi vor speria pe mulți,
și această asemănare cu norii o să-mi poarte
mult nenoroc... Ci, oare, tu care-ai stat să asculți
trecerea mea prin ploaie, prin vânt și mai departe,
în taina deslușită a vârstei vegetale,
la marginea luminii, vei ști să spui ce-am fost ?
Cânt pe claviatura genealogiei tale,
și-n propriul meu cântec îmi caut adăpost.
