Rex Preston Art
I
Furtunile se potolesc mereu,
Și palid se-nfiripă acum pe boltă
Surâsul curcubeului. N-am fost
De mult atât de liniștit și n-am trăit
Atât de-adânc speranța tuturora.
Acum dimineața mereu mă găsește mai treaz,
Chiar dacă-n ochi îmi mai stăruie încă,
Sticlind uneori, nebunia mea veche.
Umbra turnului Babel nu mai vine asupră-mi,
Nici trecătorul necunoscut nu-mi mai spune:
- Teme-te de sfârșit !
Iar din neamul celui ce și-a ucis fratele
Nu se vor mai naște copii.
Cuvântul distanță începe să-mi fie străin,
Și nu mă-nfior decât noaptea târziu,
Când simt peste față cum trece-atingându-mă
Unda fugară a vremii.
Atunci îmi pare câteodată rău
Că fără voie merg atât de repede,
Dar mă mângâie gândul că vârstele mele
O să le poarte cei care mă urmează.
Ah! Și ce vârste frumoase las!
Și nu le cer în schimb decât atât:
Când vor vedea că pleoapele mi-s grele,
Să arunce-n pământ un pumn de semnințe
De floarea sorealui.
II
Atât le cer, pentru că sunt din oameni
Deprinși să-și ducă zilele prin câmpuri;
Printre semănături și turme văd
Umbrele celor morți - la căpătâiul lor
Adeseori mă întâlnesc cu vântul,
Și-ncet cântăm, de parcă fiecare
S-ar teme să-l audă pe celălalt.
Aici în țărână, simțind cu picioarele goale
Atingerea ei, am crezut că mi-e dat
Să mă afle anotimpul acestor prefaceri,
Aici înălțând ziduri noi de cetăți,
Unde-n locul iubitei
Să mă zidesc treptat pe mine însumi,
Am crezut că voi sta neclintit
Ca pădurile Dornei.
Dar timpul meu e mult mai mare
Decât puteam vreodată să visez,
O amețeală aburește ochii
Și-mi joacă-n față zboruri de comete.
III
Simt că se-arată-n lume lucruri stranii
De care-ar trebui să mă-spăimânt.
Simt uneori prezențe nevăzute,
Și noaptea mi se pare că din haos
Mă săgetează propria-mi privire.
Și-aud pași prin văzduh și tresar,
Cu toate că prin suflet nicio spaimă
Nu-mi trece niciodată. Cine-i oare?
Aș vrea să-l văd umblând, dar încă-i noapte.
Aș vrea să știu de ce-mi aspiră gândul,
De parca zbor din mine însumi
Ca dintr-un cuib străin.
Dar cineva-mi șoptește-n preajmă „Lasă,
Cheamă-ți câinii la tine și ascultă,
Tu te-ai născut la această răspântie roșie,
Cu-n ochi mai vezi amurgul, iar cu altul
Vezi dimineața ezitând în neguri.
Nu-ncrucișa privirile.
Nu azvârli cu pietre în oglinzi.
Tu te-ai născut să faci întâii pași,
Tu ești acela care umblă
Chiar dacă poate nu-ți dai seama:
Formele gândului tău rătăcesc în văzduh,
Și zilele ce vin vor avea chipul tău
Luminos și albastru. Nu tresări !
Cel care umblă ești tu,
Ai pornit înălțându-te dintr-un albastru platou,
Iată profilul tău care seamănă jumătate cu luna,
Jumătate cu șirul de cai dispărând în trecut.
Vreamea ți-a dat
Această alcătuire de centaur.
Ai poate mersul uneori greoi,
Dar pașii tăi se-au în alte lumi.
Trecând cu urme mari, fosforescente.”
IV
III
Simt că se-arată-n lume lucruri stranii
De care-ar trebui să mă-spăimânt.
Simt uneori prezențe nevăzute,
Și noaptea mi se pare că din haos
Mă săgetează propria-mi privire.
Și-aud pași prin văzduh și tresar,
Cu toate că prin suflet nicio spaimă
Nu-mi trece niciodată. Cine-i oare?
Aș vrea să-l văd umblând, dar încă-i noapte.
Aș vrea să știu de ce-mi aspiră gândul,
De parca zbor din mine însumi
Ca dintr-un cuib străin.
Dar cineva-mi șoptește-n preajmă „Lasă,
Cheamă-ți câinii la tine și ascultă,
Tu te-ai născut la această răspântie roșie,
Cu-n ochi mai vezi amurgul, iar cu altul
Vezi dimineața ezitând în neguri.
Nu-ncrucișa privirile.
Nu azvârli cu pietre în oglinzi.
Tu te-ai născut să faci întâii pași,
Tu ești acela care umblă
Chiar dacă poate nu-ți dai seama:
Formele gândului tău rătăcesc în văzduh,
Și zilele ce vin vor avea chipul tău
Luminos și albastru. Nu tresări !
Cel care umblă ești tu,
Ai pornit înălțându-te dintr-un albastru platou,
Iată profilul tău care seamănă jumătate cu luna,
Jumătate cu șirul de cai dispărând în trecut.
Vreamea ți-a dat
Această alcătuire de centaur.
Ai poate mersul uneori greoi,
Dar pașii tăi se-au în alte lumi.
Trecând cu urme mari, fosforescente.”
IV
Așa-mi vorbește -un glas, și-n taina lui
Înep să-mi simt destinul
Cu toate că mi-e viața înainte.
Sfâșiat între cel care umblă prin aer
Și cel care rămâne tăcut să frământe țărâna,
Sufletul meu va rătăci arzând,
Sufletul meu va lumina ca un nimb
Pe creștetele tuturora.
Ploi însorite și prăpăstii oarbe
Vor veni dimineața și seara,
Smerindu-se la căpătâiul meu,
Iar oamenii își vor căuta în cuvintele mele
O bănuită origine.
Nu râdeți de părinții voștri, va rosti cineva întotdeauna,
Nu înfruntați păcatele lor,
Ei au făcut primii pași,
Au făcut începutul.
Înep să-mi simt destinul
Cu toate că mi-e viața înainte.
Sfâșiat între cel care umblă prin aer
Și cel care rămâne tăcut să frământe țărâna,
Sufletul meu va rătăci arzând,
Sufletul meu va lumina ca un nimb
Pe creștetele tuturora.
Ploi însorite și prăpăstii oarbe
Vor veni dimineața și seara,
Smerindu-se la căpătâiul meu,
Iar oamenii își vor căuta în cuvintele mele
O bănuită origine.
Nu râdeți de părinții voștri, va rosti cineva întotdeauna,
Nu înfruntați păcatele lor,
Ei au făcut primii pași,
Au făcut începutul.
Unde voi fi eu ? Nu prea departe, desigur –
O floare a soarelui va crește
Mereu în alt ținut, dar totdeauna
În drumul vântului de răsărit,
Acolo unde mângâierea lui
O așteaptă salcâmii umili
Lângă dealuri domoale.
Nu prea departe, desigur,
Vor stărui pădurile și somnul,
Și va trece ea legănându-și făptura,
Înaltă și goală - și se va înfiora
Când va atinge zodia viselor mele –
Nu prea departe, desigur, voi fi
La întâlnirile mâinilor noastre cu luna,
La întâlnirea durerilor noastre cu timpul,
Aici și acolo arzând
La răspântia roșie
V
Furtunile se potolesc mereu,
Și palid se-nfiripă acum pe boltă
Surâsul curcubeului. N-am fost
De mult atât de liniștit și n-am trăit
Atât de-adânc speranța tuturora.
Oamenii vor să le arăți totdeauna cerul albastru,
Și vor să le spui că la fluierul tău
Durerile vor veni și tu le vei duce în mare.
Și iată, tu le spui. Ce bine e,
Chiar după ce te pierzi în rătăciri,
Chiar după ce în craniul tău
Își fac ciub stelele cerului,
Chiar după ce expiri – să poți veni,
Să te poți iar întoarce la oameni
Ca să le spui încet: Va fi mai bine.
Oamenii vor să le arăți totdeauna cerul albastru,
Și vor să le spui că la fluierul tău
Durerile vor veni și tu le vei duce în mare.
Și iată, tu le spui. Ce bine e,
Chiar după ce te pierzi în rătăciri,
Chiar după ce în craniul tău
Își fac ciub stelele cerului,
Chiar după ce expiri – să poți veni,
Să te poți iar întoarce la oameni
Ca să le spui încet: Va fi mai bine.
