Hans Zatzka Art
Ştii, dragul meu băiat, n-am crezut niciodată că oamenii sunt ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii de alţii, s-ar prinde de mâini, fiindcă şi-ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar dispărea măreaţa idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra aceluia care a întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul şi viaţa şi pe măsură ce şi-ar da seama cât de trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să observe natura şi ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi arate cât mai multă dragoste, fiindcă şi-ar da seama că zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. „Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi orice om privind asfinţitul, nu-mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor, „ şi gândul acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua să se iubească şi să se ajute unii pe alţii ar înlocui speranţa unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar tremura pentru viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de duioşia lor, ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie şi înţelegere unii în ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi tristeţe.
Dragul meu, se întrerupse el deodată zâmbind, asta nu-i decât o fantasmagorie şi încă una cât se poate de neverosimilă, totuşi i-am reprezentat-o de nenumărate ori, fiindcă astea-s gânduri care m-au urmărit toată viaţa.
Feodor Dostoievski, în Adolescentul
