Anna Dittmann Art
Urmaș al meu sub ceruri de pământ,
cu stele șiroite peste zare,
cenușa ta, vibrată astfel, sunt
anticipând crepusculul pe care
tu n-ai s-ajungi să-l mai trăiești, cândva.
În trupul meu se sapă
le lângă anii mei și vârsta ta
și sângele în vine mi se-ngroapă
ca apa-n apeductele de lut, –
albastră umbră a singurătății, –
în iarnă încălzind, neabătut,
ciolanele de piatră-ale cetății.
Eu moartea ta o-ncerc până ce tu
să te înalți, iar trunchiul meu fierbinte
limanuri nălucite străbătu,
genunile de foc dintre cuvinte.
Din flăcări năzuind să mă consume,
eu mă ridic sub cerul înghețat
și sângele arzând, mi-l strig în lume:
statuia ta sunt, timp îndepărtat!
