Foto de Sandra Cunningham
Nu acceptam realitatea: nu există alte cuvinte mai precise pentru a exprima dezgustul meu de lumea fizică, umană, raţională, care mă strivea şi nu lăsa destul aer şi spaţiu aripilor mele neliniştite. Şi totuşi nu sunt cele pe care le-aş dori – nu spun, nu limpezesc totul. Nu voiam această realitate, pentru că voiam alta (mai pură, mai perfectă, mai angelică, mai divină), şi mă străduiam neobosit ca mult aşteptata lume spirituală şi armonioasă să se ivească odată, ca statuia pe care creierul a văzut-o şi a dorit-o, din blocul brut abia desprins din minte. Nu acceptam realul obişnuit, superficial, pentru că voiam un real mai bun, mai adevărat, mai adânc, negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi îndrepta ochii, dorinţa, întregul suflet spre un viitor mai demn şi minunat.
Dar chiar spunând toate astea, n-am spus
totul: există în mine un fel de
remuşcare pe care n-o pot ocoli. Neg trecutul – dar oare nu în trecut se află
marile spirite, fraţii îngropaţi, dar totuşi vii şi prezenţi, care m-au
consolat în anii singurătăţii şi ai exodului, care mi-au arătat căile
eliberării, mi-au oferit gândurile, imaginile şi cuvintele care reprezintă în
modul cel mai fidel adevăratul meu eu, care m-au făcut, mic sau mare, oricum
voi fi, cel care am fost şi cel care sunt? Oare nu sunt ei tovarăşii
insomniilor mele, cei care m-au întărit în răgazul dintre două bătălii şi m-au
însufleţit în toiul lor, umbrele încurajatoare ale celor mai frumoase zile?
Numai lor le datorez repulsia faţă de mediocri, aspiraţia spre perfecţiune,
eroica nemulţumire, primele îndemnuri spre înălţimi, instrumentele de lucru şi
armele de luptă, tăişul nimicitor şi ideea însăşi despre o lume celestă, despre
o beatitudine neîmpovărată şi nemurdărită. Cum aş putea să-i neg fără a mă nega
pe mine însumi şi ce e mai bun în viaţa mea?
Şi, de fapt, îi acceptam – dar ce spun? –
îi căutam chiar, cu o dragoste mai mare decât cea
a fiului pentru părintele său iubitor, cu o duioşie mai mare decât cea a unui
frate faţă de fratele său mai vârstnic. Morţii aceştia şi aspiraţiile mele,
morţii aceştia şi arborii mei, morţii aceştia şi spiritul meu cercetător.
Contradicţie? Deloc.
Partea aceea a trecutului (oamenii,
morţii, maeştrii şi aliaţii mei) era tocmai cea care mă făcea să dispreţuiesc
tot restul, îmi dădea curaj şi mă sfătuia cum să scap de el. Acceptam doar atât
cât să-mi facă de neacceptat ceea ce rămânea. Îi iubeam pentru că mă incitau la
ură, îi căutam pentru că mă ajutau să evadez.
Dar ce nevoie am de astfel de scuze?
Dacă stau să mă gândesc, acestea sunt pretextele postume ale unei simpatii
spontane şi abia înmugurite. Mă simţeam bine cu ei, numai cu ei, vedeam lumea
prin ochii lor de vizionari, gândeam pe măsura sugestiilor date de ei, îmi erau
necesari asemenea pâinii, cerului, apei, asemenea tuturor lucrurilor frumoase,
pure, optime, care nu costă nimic şi fără de care nu se poate trăi. Într-un
cuvânt, îi iubeam mai mult decât se poate iubi o femeie, pentru că în femeie
găseşti un singur chip şi un singur suflet, în timp ce ei îmi ofereau zece
suflete, o mie de suflete: un suflet pentru bucurie şi unul pentru durere, unul
pentru depăşirea de sine şi unul pentru sfinţenie. Îi iubeam nebuneşte, în
neştire, peste măsură. N-am spus oare că am căutat întotdeauna măreţia? Că am
vrut întotdeauna – mic, josnic şi nebun, cum voi fi fost – să fiu mare, să
devin mare? Numai împreună cu ei, cu geniile, cu cei mari puteam să regăsesc şi
să simt elanul care mă purta spre înălţimi, deasupra turmei animalice din vale.
Ei îmi dădeau singura mea hrană, îmi îndreptăţeau fiecare instinct, mă înviorau
când eram gata să amorţesc, îmi surâdeau cu ochii lor morţi din portrete, când
strângeam între degetele mele uscate pana care alerga pe hârtie urmărind, cu un
scris lăbărţat, firul unei idei sau glasul unei fantasme.
Îi simţeam atât de apropiaţi, încât îi
credeam cu totul ai mei, iar spiritele lor mi se păreau atât de vii, că nu-i
priveam ca pe nişte morţi, iar dacă mi-aduceam aminte că trupurile lor sunt
cenuşă şi pulbere şi că vocile lor sunt mute pentru totdeauna, simţeam durerea
de a-i fi pierdut prea devreme, de a nu-i fi cunoscut. Niciodată n-am urât
moartea mai mult ca în asemenea clipe. Şi n-am iubit nici un om în carne şi
oase ca pe acele cadavre celebre, acoperite de lespezi şi secole. Câteodată mi
se părea că sunt alături de mine, în odaie, sau că-i întâlnesc pe drumurile
cele mai plăcute, de-a lungul fluviilor năvalnice sau al zidurilor coşcovite,
şi am încercat să le vorbesc, să le mărturisesc întreaga mea patimă de
îndrăgostit singuratic. Dar ei mă priveau în tăcere şi dispăreau dacă mă
apropiam.
Cărţile din care am aflat prima dată
despre iubirile, gândurile şi necazurile lor le văd parcă şi acum, cu forma,
culoarea şi desenul literelor, chiar şi petele, şi îndoiturile paginilor, şi nu
le voi uita niciodată. Sunt cu totul altceva decât fleacurile sentimentale ale
iubirilor apuse! Sunt adevărate relicve, amintirile celei mai frumoase vieţi pe
care am trăit-o: cărţulii ieftine, prost tipărite şi pline de greşeli, colecţii
uniforme la preţul de câţiva gologani volumul, broşuri cumpărate de la
anticari, toate pătate cu cerneală şi mâzgălite cu creionul, cu copertele rupte
şi roase, tomuri masive, legate în piele şi păstrate aparte, ca nişte lucruri
sfinte.
Mi-aduc aminte chiar şi locurile şi
clipele în care m-am îmbătat de prezenţa lor, le-am simţit alături, ale mele şi
mi-au apărut în lumina cea mai puternică şi mai strălucitoare. În amintirea mea
Dante e legat de dimineţile unei veri petrecute pe o răcoroasă bancă de piatră,
pe o culme, alături de susurul molcom al unui izvor ce cădea într-un jgheab cu
apă tulbure. Pe Shakespeare l-am citit prima dată într-o seară de iarnă, într-o
odaie friguroasă şi jalnică, la lumina unei luminări, pe Baudelaire l-am
înţeles pe aleile cele mai tomnatice şi mai pustii din Cascine, când Arno îşi
înroşea argintul pentru sărbătoarea amurgului, Shelley îmi aminteşte de o
potecă ce trecea prin mijlocul unor crânguri primăvăratice de salcâmi şi
frasini, unde am rostit cu glas tare cele mai îndurerate blesteme ale lui
Prometeu, Taine mă duce cu gândul la sala uriaşă a bibliotecii, la lumina rece
a unor mari ferestre colbuite peste care fulgerau, din când în când, zboruri de
porumbei albi, m-am încleştat cu Unicul lui Stirner pe banca de cărămidă din
piaţeta unei biserici, năpădită de iarbă şi miros de tămâie arsă, apoi pe
vârful unei coline, la umbra aerată a unui tei rămuros; şi am declamat pasaje
întregi din Zarathustra îndărătul unui zid de pietre improvizat de mine, ca să
mă apăr de vânt, lângă coliba unor păstori, pe culmile singuratice şi ierboase
ale muntelui Pratomagno.
Dar nu numai aceştia au fost tovarăşii
veghilor retrase, ai hoinărelilor îngândurate şi ai superbelor clipe de odihnă
printre copaci şi sub bolta cerească. Nu vă uit pe niciunul dintre voi, iubiţi
adevăraţi ai celor optsprezece, douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, unul
câte unul îmi treceţi pe dinainte, aducând aminte inimii mele o dată, un loc,
un vers, o idee. Cu voi toţi am o socoteală de încheiat, o datorie pe care o
plătesc acum, din când în când, silindu-mă să transmit altora măcar o scânteie
din spiritul meu, pe care l-aţi hrănit şi l-aţi înviat. Vouă mai ales,
poeţilor, vă datorez faptul că m-aţi purtat, ca Satana, pe culmile munţilor, şi
mi-aţi şoptit la ureche: Iată – toată această bogăţie, prospeţime şi frumuseţe
poate fi a ta, numai să izbuteşti s-o vezi şi s-o înţelegi! Ţie, părinte Dante,
îţi datorez dorul meu de para-disuri şi pornirea aprigă, plebeiană a unor
indignări generoase; ţie, frate al meu Leopardi, voluptatea durerii neocolite,
precum şi vederea limpede şi nemiloasă a ridicolelor infamii omeneşti; ţie,
Shelley, inimă a inimilor, înecat ca un zeu în marea mea – patetica însufleţire
a naturii, rafinamentele somptuoase ale unei lumi aurite şi nula faţă de titanii
învinşi; ţie, fratern Baudelaire, gustul pervers, de neuitat, pentru blesteme
şi pentru abisurile fără scăpare şi fără cer ale mizerabilei vieţi a cărnii, şi
extatica transfigurare a josniciei cotidiene; ţie, Heine, râsul strident al
tristeţii care nu vrea să se lase surprinsă şi stiletul înfipt cu voioşie în
burta paiaţelor din felurite mitologii; ţie, Walt Whitman al primei mele
copilării, răsuflarea amplă a mării, a mulţimilor, a vieţii omeneşti,
îmbrăţişarea înfiorată şi generoasă a oricărei fiinţe şi a oricărui popor; ţie,
Carducci din Maremma, izbucnirile de leu fără odihnă şi plăcerea vârtejurilor
vijelioase, a revoluţiilor până la capăt, dorinţa de-a vedea Diane bătăioase şi
măreţia Italiei. Dar oare pot să spun ce-i datorez lui Shakespeare, ce-i
datorez lui Goethe? Oare ei au fost numai poeţi, autori de drame, de tragedii
şi de mistere? Oare nu m-au purtat ei în lumi inedite, pe cele mai vaste scene,
printre idei care au căpătat trup şi suflet, dispute de eroi, insule
miraculoase şi fericite? Şi oare nu de la ei am învăţat că viaţa e vis şi că
visul e realitate, că glndurile cele mai grave, mai înfricoşătoare, mai
fulgerătoare nu se găsesc în cărţile filosofilor? N-am vorbit oare de nu ştiu
câte ori cu Hamlet şi n-am pornit în căutarea vieţii adevărate împreună cu
doctorul Faust? N-au fost, şi unul, şi celălalt, mădulare vii şi intime ale
fiinţei mele?
S-au întâlnit poate cu Don Quijote şi cu
Idiotul, şi uneori cu Julien Sorel şi cu Peer Gynt, şi adesea cu doctorul
Teufelsdrockh 1, în tovărăşia lui Didim Chierico2 şi
Filippo Ottonieri3. Ei sunt cei care m-au făcut, cei care mă susţin,
cei care mă îndrumă. De la Cervantes am luat sfânta nebunie a idealului şi
dispreţul pentru sănătatea vulgară a nenumăraţi Sancho; de la Dostoievski –
sfânta nebunie a iubirii pentru cei nenorociţi şi vraja funestă a tragediilor
lăuntrice; de la Stendhal -stoicismul omului care vede cu luciditate lucrurile
acestei lumi, înclinaţia spre sfială în faţa tainei; de la Ibsen – respectul,
căutarea şi apărarea propriei persoane; de la Carlyle – revelaţia spiritului
sub simbolul şi haina care-l îmbracă, regăsirea afirmaţiei în negaţie; de la
cei doi fraţi ai mei italieni – spiritul melancolic şi contemplativ care cu
greu îşi stăpâneşte plânsul.
Dar de ce să nu-mi amintesc, înainte de
alţii, de Poe, care m-a îndrumat spre labirintul spaimelor? De Novalis, care
m-a cucerit cu misticismul puterii? Şi de filosofi? De Platon: efebi frumoşi,
bătrâni subtili, mituri şi sofisme, banchete şi porticuri pe ţărmul mării. De
Berkeley: Hylas şi Philonous care distrug idei generale şi materie în ceaţa
matinală a unui parc englezesc. De Schopenhauer: descoperirea gândirii şi a
durerii, a voinţei şi a renunţării. De Nietzsche: soare şi distrugere, munţi
albi, plini de nobleţe şi dansul hohotitor al geniului eliberat. De Stirner:
anarhie dialectică, singurătate cumplită, evanghelia egoismului şi elocventa
rebeliune extremistă a timidului. Dar mai presus de alţii i-am iubit, dintre
gânditori, pe distrugătorii trecutului, pe cunoscătorii fără prejudecăţi ai
oamenilor, pe dezamăgiţii eroici şi liniştiţi, pe cei care zgârie frescele
idealismului pentru a lăsa să se vadă găurile tencuielii şi îndepărtează pojghiţa
de argint pentru ca plumbul să fie plătit la adevărata lui valoare. Pe
naţionaliştii riguroşi, pe cei lipsiţi de idealuri, pe vameşii intelectuali ai
umanităţii, în special, pe francezi: înţeleaptă şovăire a lui Montaigne,
vulcanica strălucire a lui Diderot, schematismul limpede şi însufleţit al lui
Taine, chiar şi scepticismul plin de veselie al lui Voltaire, politeismul moral
al lui Chamfort4 şi cinismul naturalist al lui Remy de Gourmont5.
Aceasta era lumea mea, adevărata mea
patrie şi societate frăţească. În această cetate divină a sufletului, munţii
lui Leonardo slujeau ca fundal, eroii lui Michelangelo, trişti chiar şi când
erau victorioşi – ca monumente, iar luminile şi tenebrele lui Rembrandt – ca
tablouri. Şi se auzeau uneori cadenţele solemne ale sonatelor lui Bach, timpii
cei mai pasionaţi ai lui Beethoven şi motivele eroice din corurile lui Wagner.
Numai între aceste gânduri, imagini şi sunete simţeam că lumea e vrednică de
mine
Giovanni Papini, în Un om sfârșit
1. Personaj
fictiv din lucrarea Sartor Resartus (1832) a eseistului, autorului satiric şi
istoricului scoţian Thomas Carlyle (1795-l881). (n. r.)
2. Pseudonim
al scriitorului italian Ugo Foscolo (1778-l827). (n. r.)
3. Personaj
din lucrarea Detti memorabili di Filippo Ottonieri a poetului italian Giacomo
Leopardi (1798-l837). (n. r.)
4. Nicolas de Chamfort (174l-l794) – moralist şi
pamfletar francez, autor de comedii şi poeme. (n. r.)
5. Remy de Gourmont (1858-l915) -scriitor
francez, unul dintre întemeietorii revistei Mercure de France, în paginile
căreia a fost promovat curentul simbolist, (n. r.)
