Există multe feluri şi forme ale
chemării, miezul şi sensul trăirii rămân însă mereu aceleaşi: sufletul e trezit
la viaţă, metamorfozat sau sporit de faptul că, în loc de vise şi presentimente
interioare, răsună deodată şi pătrunde în el din afară un apel, un fragment al
realităţii, în cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese fiinţa
maestrului: maestrul muzicii, ştiut numai ca o figură îndepărtată, venerabilă,
de semizeu, un arhanghel din cele mai înalte sfere celeste, apăruse în faţa lui
în carne şi oase, avusese ochi albaştri atotştiutori, se aşezase pe un taburet
la pianul de exerciţii, făcuse muzică împreună cu Josef, o muzică minunată, îl
arătase aproape fără cuvinte ce este propriu-zis muzica, îl binecuvântase şi
apoi pierise iar.
Mult prea plin şi preocupat de
ecoul imediat, interior al evenimentului trăit, Knecht n-a fost la început
deloc în stare să reflecteze asupra a ceea ce avea probabil să urmeze şi să
rezulte din toate acestea, întocmai cum o plantă tânără, dezvoltându-se o vreme
în linişte şi şovăind, începe brusc să respire şi să crească mai viguros, ca şi
cum ar fi devenit conştientă dintr-o dată, într-un ceas al minunilor, de legea
fiinţei sale, iar acum se străduieşte din toată inima spre propria-i împlinire,
tot astfel, după ce-l atinsese mâna vrăjitorului, băiatul începu să-şi adune şi
să-şi încordeze puterile, repede şi cu patimă; se simţea transformat, se simţea
crescând, simţea că între el şi lume au apărut noi relaţii de tensiune şi
armonie, era în stare în unele ore să rezolve la muzică, latină, matematici
teme ce depăşeau cu mult vârsta lui şi capacitatea colegilor săi, simţindu-se
atunci capabil de orice realizare; în alte ore putea să uite totul şi să viseze
cu o duioşie şi dăruire noi pentru el, să asculte vântul sau ploaia, să rămână
cu privirile aţintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgătoare,
nepricepând nimic, intuind totul, răpit de simpatie, de curiozitate, de dorinţa
de a înţelege, târât dinspre propriu-i eu către ceilalţi, către lume, către
mister şi sfintele taine, către jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.
Începând astfel din interior şi
crescând până la întâlnirea şi confirmarea reciprocă dintre lumea lui lăuntrică
şi lumea exterioară, chemarea s-a desăvârşit pentru Josef Knecht într-o
absolută puritate; băiatul i-a suit toate treptele, i-a gustat toate momentele
de fericire şi spaimele. Nobilul fenomen, istoria adolescenţei şi preistoria
tipică a oricărui spirit de elită, a ajuns la împlinire, fără să fie tulburat
de dezvăluiri şi indiscreţii bruşte; lumea interioară şi cea din afară au
acţionat şi s-au dezvoltat una către cealaltă într-un mod armonios şi
echilibrat. Când, la sfârşitul acestei evoluţii, şcolarul a devenit conştient
de situaţia lui şi de soarta sa exterioară, când s-a văzut tratat de către
profesori ca un coleg şi ca un oaspete de onoare, a cărui plecare era aşteptată
în fiece clipă, iar de către colegi pe jumătate admirat sau invidiat, pe
jumătate ocolit, ba chiar suspectat, batjocorit şi urât de unii adversari, mereu
mai izolat şi părăsit de prietenii de până atunci – în acel moment un fenomen
similar de despărţire şi însingurare se desăvârşise încă de mult în el, iar în
sufletul său, în propria-i simţire interioară profesorii se transformaseră tot
mai mult din superiori în camarazi, prietenii de altădată deveniseră nişte
tovarăşi de drum pe care îi lăsa în urmă, în şcoala şi în oraşul său nu se mai
simţea ca între ai săi şi în locul ce i se cuvenea; toate acestea erau pătrunse
acum de o moarte stranie, de un fluid al irealităţii, aidoma unor lucruri ce
aparţineau trecutului, deveniseră ceva provizoriu, ca nişte haine uzate ce nu
mai puteau fi purtate nicidecum.
Iar această dislocare dintr-un
mediu familiar armonios şi îndrăgit până atunci, această desprindere dintr-un
mod de trai ce nu-i mai aparţinea şi devenise pentru el necorespunzător,
această viaţă a celui care-şi ia rămas bun, care e chemat altundeva, o viaţă
întreruptă de ore de cea mai mare fericire şi de o strălucitoare simţire de
sine, deveniseră spre sfârşit un chin teribil, o apăsare şi o suferinţă aproape
insuportabile, căci băiatul se vedea părăsit de toate, fără să-şi dea seama
dacă nu cumva el e cel ce se leapădă de cele din jur, dacă nu cumva această
stingere în moarte şi înstrăinare în mijlocul lumii familiare şi îndrăgite se
produc din vina lui, datorită orgoliului său, aroganţei, trufiei, lipsei sale
de pietate şi de iubire. Printre suferinţele pe care le aduce cu sine orice
chemare adevărată acestea sunt cele mai amare. Pentru cel ce-a primit-o,
chemarea nu reprezintă numai un dar şi o poruncă, ci şi povara unui fel de
vină, întocmai cum se întâmplă cu soldatul ales din rândurile camarazilor şi
avansat ofiţer şi care se dovedeşte cu atât mai vrednic de această avansare, cu
cât o plăteşte mai scump cu un sentiment de vinovăţie, ba chiar cu o conştiinţă
împovărată de remuşcări faţă de camarazii săi.
Hermann Hesse, în Jocul cu mărgele pe sticlă
